Cimitirul Animalelor, recenzie

În comparație cu Carrie, chiar nu pot spune că mi-a plăcut această carte, deși în continuare îi pot recunoaște iscusința lui Stephen King.

Pe scurt, avem o pădure cu voci care manipulează oamenii și îi atrage în Cimitirul Indienilor Mic-Mac pentru a-și readuce la viață animalele de casă și oamenii dragi. Mai mult decât atât, locul are atâta putere încât face „accidente” să se întâmple și potrivește evenimentele cronologic astfel încât rezultatul final să fie cât mai dezastros iar această tradiție să fie păstrată de-a lungul timpului. Ce om poate spune nu acestei tentații, de a câștiga bătălia cu moartea? Așadar, King ne-a redus la univers închis, la o poveste ce se va repeta la infinit în aceeași buclă a orașului Ludlow, lucru de care ajungi să fii conștient pe parcurs și care pentru mine reprezintă un element neatrăgător la orice carte.

Louis Creed, împreună cu soția sa, motanul pe nume Church și cei doi copii se mută chiar în casa din fața Cimitirului Animalelor iar încă din primele clipe, tot felul de nenorociri se abat asupra lor. Un alt personaj important pentru poveste este vecinul de peste drum, Jud Crandall, cel care îi povestește protagonistului tot felul de istorisi din trecut despre oameni care au plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că și-au înviat fie animalele, fie oamenii apropiați, folosindu-se de puterile magice păstrate în pădure de către indienii Mic-Mac, pedeapsa cea mai mare fiind chiar faptul că acestea nu se întorceau înapoi sub aceeași formă și spirit dinaintea morții. Louis se îndoiește de sănătatea mintală a bătrânului însă este din ce în ce mai atras de vocea manipulatoare a Cimitirului după ce îi moare mai întâi motanul, apoi fiul cel mic, Gage. Deși perspectiva este obiectivă, ne putem pune cu ușurință în pielea personajului principal, adus pe culmile disperării și făcând tot ce-i stă în putință pentru a-și salva familia… Oare reușește el acest lucru într-un final?

Deși intriga de la care a pornit King la început mi s-a părut interesantă, cel puțin cele 200-300 de pagini din mijlocul romanului sunt de-a dreptul plictisitoare, întreaga adrenalină fiind concentrată în ultimele 100, când Louis trece printre cele mai grele provocări posibile și este cel care schimbă cursul întregii acțiuni. Acest personaj devine un fel de Dumnezeu și afectează destinele mai multor apropiați din Ludlow prin încăpățânarea sa de a se opune puterii Cimitirului, devenind astfel sclavul acestuia. Ca în majoritatea cărților de peste 450 de pagini, există multe detalii inutile, care contribuie mult prea puțin la rezultatul final; nu-mi pot aminti vreo scenă anume care să mă încânte în timp ce citeam această carte, căci de la un moment dat lucrurile devin destul de previzibile.
Pot spune despre construcția romanului că se aseamănă cu „Miasma” de Flavius Ardelean, doar că cea din urmă a fost o carte mult mai interesantă de citit pentru mine. Așadar, Cimitirul Animalelor m-a dezamăgit în multe feluri, de la poveștile lungi și plictisitoare ale lui Jud Crandall, la decizia finală a lui Louis de a perpetua aceleași acțiuni care l-au condus în starea sa finală. Nu m-am putut raporta emoțional în niciun fel, la niciunul dintre personaje, iar din punct de vedere obiectiv, consider că acțiunea a fost mai degrabă monotonă, repetitivă și lipsită de elemente originale. Luând în considerare și faptul că romanul a fost terminat în 1982, totuși sclipirea din arta lui King a ieșit mult mai bine în evidență în celălalt roman al său pe care l-am citit, singurul meu punct de referință până în prezent, „Carrie”.

Nu pot spune că recomand această carte deoarece singura mea emoție în timp ce am citit-o poate fi categorisită drept „suspans”, întrebându-mă mereu dacă vor exista și alt gen de consecințe pentru acțiunile lui Louis înafară de cele suferite de el însuși pe plan psihologic. Voi continua să-i citesc și celelalte romane pe care le dețin în prezent, însă mă așteptam la cu totul altceva de la „Cimitirul Animalelor„… în principiu, la mai multe animale, ar fi putut începe de acolo, din moment ce acesta nu e nici măcar locul exact de unde se trag toate întâmplările din poveste.