Arhive lunare: August 2017

Diavoli Fragili, recenzie

Comandă cartea de pe Elefant la reducere sau de pe Libris cu transport gratuit. 

img_6826

Diavoli Fragili este categoric cel mai bun roman al lui Radu Găvan de până acum și cel care îi pune cel mai bine în evidență geniul, față de Exorcizat și Neverland. Mi-ar plăcea să nu fie vreodată nevoie de vreo dramă exterioară, așa cum relatează el în carte, pentru ca meritele acestui autor să fie recunoscute cel puțin la nivel național.

Pentru mine, este singurul roman pe care l-am citit și după aceea am stat să pun numele și faptele pe hârtie pentru că am vrut cu tot dinadinsul să nu rămân doar cu stările create de autor – fie ele cât de profunde și marcante; câțiva au spus că este suficient să citești cartea iar apoi să nu-ți mai pui întrebări legate de lumea în care ai pătruns, dar eu nu am putut accepta așa ceva așa că am făcut propriile cercetări pentru a putea pune evenimentele cap la cap. În cele zece părți ale romanului, Găvan a amestecat o multitudine de stiluri și fire narative, greu de descâlcit la prima vedere, al căror sens îl descrifrezi mai degrabă instinctiv și privite printr-un filtru emoțional, mai degrabă decât să încerci să folosești logica. Deși pare absurd să menționez „filtru emoțional” când vine vorba despre o asemenea carte, am înțeles cu ușurință de ce nu este niciun fel de descriere directă pe coperta IV: Diavoli Fragili este o lectură ce trebuie experimentată pe cont propriu, nu te ajută la nimic să ți-o povestească altcineva. Iar pentru că până și în interiorul cărții ni se spune faptul că literatura este făcută pentru a fi interpretată subiectiv, iată ce am reușit eu să descopăr după parcurgerea acestei cărți cât mai în detaliu:

Avem un personaj principal pe nume Filip Romain, scriitor român contemporan ce se află în închisoare pentru uciderea soției și fiului său. Acesta a publicat trei romane: Ploile, Malchance și Lacul, lucrând în continuare, undeva într-un timp și spațiu propriu, la cel de-al patrulea roman al său: Diavoli Fragili. Mulți au remarcat dedublarea cunoscutului autor în pielea unui alt personaj pe care eu l-am numit „Scriitorașul” iar eu am toate motivele să fiu de acord cu ei. Pe parcursul lucrării lui Radu Găvan, o mare parte din poveștile inventate de așa zis-ul Filip Romain sunt relatate din senin, fără să poți face deseori legătura între ele și acțiunea din partea anterioară a romanului. Ce au toate în comun? Întunericul și manifestarea sa: un lac pe fundul căruia se află o cameră din care dacă ieși, nu mai ești același om, copii sau babe care-ți șoptesc să faci lucruri îngrozitoare, șerpi care ți se plimbă pe sub piele și tot felul de astfel de lucruri. Aici deja mi s-a părut că poate începe o paralelă între Filip Romain și însuși Radu Găvan, dar nu vreau să trec de porțile ficțiunii.

Acțiunea propriu-zisă are loc în cadrul acestor povești care se intercalează la un moment dat, încât nu mai poți face ordine printre ele, însă consider că scurtele narațiuni sunt perfecte în ele însele, fără să aibă neapărat nevoie de o legătură cu restul romanului. Partea mea preferată și cea în care stilul de până acum a lui Radu se regăsește cel mai mult este atunci când Scriitorașul apare în poveste, cam pe la jumătatea romanului; este cel mai lung fir narativ dus într-un fel până la capăt, cu care ne reîntâlnim în mod extraordinar mai spre sfârșit. De asemenea, am adorat interviul dat de Romain pentru revista Artist, despre care n-am știut ce să cred la început, așa că printre primele mele gânduri a fost și faptul că viziunea sa artistică sună foarte tare cu ceva ce ar spune Radu. Numele de bază pe care le-am regăsit în Diavoli Fragili sunt următoarele, și ați fi surprinși să aflați că există chiar și legături biologice între ele (însă nu voi spune care, desigur): Adam, Victor, Charles Mapete, Eduard. Într-un fel sau altul, aproape toate personajele sunt legate între ele printr-un fir magic, care aduce în discuție subiectul principal al cărții: literatura. Nu, nu este vorba de o carte propriu-zisă, cum cred că este lesne de înțeles, ci mai degrabă de condiția scriitorului și demonii săi. Cred că Diavoli Fragili poate fi de asemenea privit și ca un manual de scriere foarte abstract, căci Radu a oferit multe dovezi pure în privința creării unui fir narativ în mintea unui scriitor adevărat: de la ce pornești și unde ajungi și cum acest cerc mistuitor, acest blestem al artei nu încetează de fapt niciodată, până nu dai totul afară din tine.

Câți dintre autorii voștri preferați nu au spus că au visat mai întâi întreaga acțiune a romanelor publicate? Visele sunt cea mai simplă și am ajuns să cred, una dintre cele mai comune forme de inspirație, ca un demon care se naște în tine și vrea neapărat să fie adus la viață. Acest gen de naștere este ca un laitmotiv ce se tot repetă pe parcursul romanului, împreună cu pornirea bine-cunoscută și exploatată de Găvan în primele sale lucrări publicate și anume, violența complet lipsită de rațiune, sub forța căreia personajele comit crime odioase și aproape demonice. Cred că titlul în sine se referă la ușurința cu care oamenii renunță la sănătatea lor mintală în favoarea alegării după bani sau faimă sau chiar a unor dorințe mai profunde pe care nu sunt în stare să le îndeplinească sau controleze; fragili suntem cu toții datorită naturii noastre, a felului în care am fost concepuți.

Aș putea spune că există și niște influențe marca Flavius Ardelean, căci mulți dintre acești „diavoli fragili” de care s-a tot legat indirect autorul ajung să pătrundă într-o sferă dezgustătoare a ființei umane, fiind cu un pas în suprarealism, desigur, iar acest ritm se tot continuă la nesfârșit în universul creat. Roberto Bolano este de asemenea menționat foarte des, însă știam dinainte că Radu și-a format o pasiune pentru acest scriitor pe care trebuie neapărat să-l citesc în viitorul apropiat.

O altă observație pe care o pot face fără să distrug misterul este faptul că începutul și sfârșitul se completează într-un fel unul pe celălalt, chiar dacă direcția urmată de întunericul menționat și de care toate personajele au fost atinse nu este și de fapt, ar fi imposibil să fie schimbată – o parte foarte realistă a romanului, căci aceeași regulă se aplică și în viață. După cum s-a mai spus, condiția scriitorului subapreciat a fost exploatată în principal și e subiectul care se bucură de cele mai multe detalii, însă în niciun caz Radu Găvan nu s-a oprit aici și a reușit să facă un lucru extrem de important și anume, chiar a dat viață poveștii sale – s-a născut din întuneric la fel ca oricare alt lucru de valoare de pe acest Pământ. Cred că este una dintre cele mai reușite transpuneri ale unei minți geniale pe hârtie din câte am citit vreodată și mă bucur enorm că îi aparține lui Radu Găvan care a depășit toate așteptările create până în prezent.

El a reușit în aceeași măsură să se pună în pielea tuturor personajelor, trecând de la stări de profundă autocompătimire, la nebunia unui criminal în serie; de la o relatare la persoana a III-a printr-o voce foarte seacă, la povestirea la persoana I, plină de vervă și implicare emoțională. Stilul său este ireproșabil iar structura acestei cărți, ceva extrem de nou și plăcut pentru mine. De ce ar trebui să citiți Diavoli Fragili? Pentru că trebuie să recunoașteți la rândul vostru acei demoni în propriul sine. Radu a oferit atâtea personaje diferite cu care se poate empatiza, chiar dacă poate de la o distanță mai mare. Undeva, pe acolo, trebuie să existe și acel demon pe care îl aveți închis în suflet și minte, undeva trebuie să se nască dorința de exorcizare. Nu suntem toți artiști, așa că poate un om obișnuit nu ar înțelege care e treaba cu demonii, însă categoric artiștilor li s-ar potrivi cel mai bine această lectură; indiferent unde te-ai afla pe drumul vieții tale, la care etapă ai reușit să ajungi până acum, Găvan îți explică ce urmează să (ți) se întâmple și cum tu trebuie să nu-i lași niciodată să câștige împotriva ființei tale. Sinceră să fiu, felul prin care înveți acest lucru este tocmai prin exemplul negativ al tuturor personajelor, care se lasă mânate de aceste chemări interioare, chiar și când își dau seama că nu ar trebui să le urmeze.

Diavoli Fragili are absolut de toate: înflorituri, povești tragice din trecut care să ne explice cum au ajuns X și Y să-și unească destinul, elemente comice pe alocuri, mult întuneric și poate puțină ironie, dar, mai ales, are răspunsuri la întrebări pe care poate nici nu ai îndrăznit să ți le adresezi. Romanul vorbește despre singurătate, cea mai profundă ce poate fi simțită vreodată de un om; vorbește despre crime și teamă, despre monotonia înnebunitoare din viața multora care au ajuns să piardă orice motiv pentru a mai trăi. Diavoli Fragili poate vorbi, în definitiv, despre orice ai tu nevoie să auzi – acoperă toate subiectele legate de partea aceea a sufletului uman pe care nu ai vrea să o vadă nimeni în tine, dar care ne macină uneori pe toți. Personal, eu cred că este o adevărată operă de artă și mi-aș dori doar ca din ce în ce mai mulți oameni să-l citească pe Radu, fiindcă nu sunt mulți scriitori care să meargă atât de departe în propriul sine precum a făcut-o el, mult prea puțini ar avea curajul să se exorcizeze astfel.

5

 

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | 3 comentarii

Mit dezmințit #5

226ASP6179944780

Afirmație: „Nu sunt de acord cu ce ai scris. ” TITLUCARTE” m-a dus intr-o lume mistica. Senzatia pe care am avut-o citind aceasta scriere a lui NUMEAUTOR a ramas chiar si acum. Ai mai citit alte carti scrise de NUMEAUTOR? Daca nu, iti recomand sa citesti. Dupa ce citesti mai multe dintre cartile lui, vei intelege de ce nu sunt de acord cu recenzia ta pe care o consider superficiala.”

Opinie personală: Acest comentariu mi se pare de-a dreptul absurd de la cap la coadă. Este, desigur, doar un exemplu pentru mentalitatea generală de „nu sunt de acord cu părerea ta”. Dacă ar fi să existe o discuție inteligentă care să înceapă astfel, contrargumentele ar trebui puse pe masă mai întâi; persoana care a făcut afirmația de mai sus are unul singur, prost formulat și fără exemple: „opinia ta este superficială pentru că nu ai citit destule cărți de la acest autor”.

În primul rând, nu cred că am ajuns la nivelul în care să comentez despre întreaga operă a unui mare autor, chiar dacă i-aș fi citit toate lucrările scrise vreodată – așadar, nici nu am avut vreodată intenția sau încercarea de a face acest lucru în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea rând, oamenii care au fost ofensați în mod personal de opinia mea privitoare la o anumită carte de-a lungul timpului au găsit cele mai ilogice argumente împotriva acestui lucru, drept urmare, nu am putut să le ofer contrargumente în continuare (dacă recenzia mea nu a fost suficient de explicită), astfel încât să reiasă o dezbatere – nu de gusturi, ci de argumente obiective -, și nu un monolog plin de frustrare din partea lor.

Vreau acum să spun că, într-adevăr, se poate spune că o recenzie a fost scrisă cu superficialitate, fără exemple sau argumente, că autorul recenziei a încercat mult prea tare să convingă cititorul fie la modul pozitiv, fie la modul negativ, doar bazat pe propriile sale gusturi, însă, la fel de bine, atunci când vrem să contracarăm o astfel de recenzie, trebuie să ne legăm fix de punctele menționate anterior de recenzor, nu să venim cu propriile noastre nemulțumiri generale. Astfel, consider foarte rare ocaziile când într-adevăr „nu poți fi de acord cu recenzia cuiva”, atâta timp cât persoana respectivă doar și-a exprimat părerea – mai bine sau mai puțin bine argumentată – despre o carte.

E ca și cum ai spune: „cum adică nu-ți place supa asta de legume?! când o să mănânci și alte supe de legume o să vezi că îți place!”

Trei la mână și strict legat de acest comentariu primit la o postare de-a mea, amuzant este că eu chiar am menționat ce altceva mai citisem de la acel autor, însă oamenii vor prefera mereu să vadă doar lucrurile pe care le caută (în acest caz, un motiv pentru care să se revolte) în ceva. Vorbind serios, însă, mi se pare absurd să vii să ataci pe cineva căruia nu i-a plăcut o anumite carte, care ție ți-a plăcut, spunând pur și simplu, ceva de genul: „dacă nu ți-a plăcut înseamnă că ești prost/că n-ai înțeles/nu știi ce e literatura bună” etc. Cel mult poți comenta despre calitatea recenziei, niciodată despre PĂREREA PERSONALĂ a cuiva. Nu cred că este atât de greu de înțeles faptul că unora le plac anumite chestii, din anumite motive pe care sunt mai mult decât liberi să nu le explice necunoscuților, iar altora le plac fix acele chestii, și sunt liberi să le placă fără a fi judecați pentru asta.

Mai înțeleg și perspectiva din care atunci când faci o părere publică, alții sunt liberi să-și dea cu părerea, însă din punctul meu de vedere, acest lucru poate avea loc doar în condițiile în care reiese o dezbatere rațională, cu argumente și contraargumente, nu o bătaie imaginară cu roșii fără sens. Am vrut să atrag atenția încă odată, bazat pe acest comentariu pe care l-am primit (eu și mulți alti bloggeri, sub diferite forme), că nu există „nu-mi place părerea ta și asta te face pe tine într-un fel”. Există doar oameni care ar trebui să-i citească/urmărească pe cei cu păreri asemănătoare cu ale lor, pentru a nu mai simți nevoia de a se exterioriza în acest fel inutil, care doar arată că orice comunitate are golurile ei, chiar și când vine vorba de literatură.

Categorii: cărți | Etichete: | 3 comentarii

Persepolis I – câteva gânduri

Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de Editura Art.

Eram sigură că acest roman grafic va fi pe placul meu, din moment ce toți cunoscuții care au citit-o au și lăudat-o, de asemenea. Autoarea a transpus în replicile lui Marji, protagonista noastră, propria poveste a copilăriei sale în Iran, în timpul războiului din anii ’80. Fetița a fost nevoită să vadă cu ochii ei efectele schimbărilor politice din Iran, pornind de la diferențe sociale precum obligativitatea purtării vălului, până la uciderea în masă a sute și mii de oameni care se împotriveau sistemului. Provenind dintr-o familie cu mintea deschisă, Marji a început să se simtă din ce în ce mai singură într-o astfel de lume, din care prietenii ei plecau pe rând în alte țări pentru a-și putea continua existența în pace. Încă din copilărie, autoarea și-a dorit să poată face ceva în privința martirilor, să aducă o contribuție la îmbunătățirea vieții pentru lumea musulmană. Finalul acestui volum este un extrem de trist, care dovedește că dorința de corectitudine și egalitate a oamenilor nu este suficientă pentru a pune capăt unui război.

Cred că volumele grafice ale lui M. Satrapi trebuie neapărat parcurse pentru o mai bună înțelegere a vieții pe care oamenii născuți în anii ’70 și nu numai au trebuit să o înfrunte în Iran, cât și pentru a vedea distrugerile cauzate de război prin ochii unui copil aflat în plină creștere. Lecții de istorie, despre patriotism și distrugerea în masă a unui sistem în favoarea altuia, împreună cu scurte istorisiri triste și personale din familia lui Marji – toate se regăsesc în acest volum cutremurător, plin de replici amuzante și inocența specifică unui copil.

Categorii: cărți | Etichete: , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: