Cartea Cristinei nu vorbește despre sex, dragoste sau vicii în modul în care te-ai aștepta la început; nu este o carte vulgară sau scrisă cu furie. Dacă ar fi să o caracterizez, aș spune că poeziile sunt chiar scrise cu blândețe, aproape toate despre un bărbat din trecutul autoarei. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că, deși este un volum surprinzător de bogat în versuri, povestea care reiese dintre pagini conține o gamă foarte largă de sentimente specifice iubirii; perspectivele nu sunt repetitive. M-am putut raporta foarte ușor la viziunea Cristinei despre ea însăși și despre lume, dar în special despre relațiile cu oamenii. Cel mai mult mi-a plăcut acest fel sincer și autentic, plin de rime, în care ea a reușit să descrie toate trăirile pe care le-a avut în absența persoanei iubite. Este o carte complexă, dramatică și care te poate băga în depresie, despre lucrurile din jur – banale – care ajung să reprezinte puncte cheie în cele mai profunde amintiri pe care le porți în tine. Conștientizarea realității, a faptului că astfel de iubiri se întâmplă zilnic peste tot, însă cei doi parteneri pot ajunge să se simtă singuri și înecați în durere și regrete – această conștientizare este un lucru pe care l-am apreciat foarte tare la Cristina, viziunea dinafara cutiei pe care și-a însușit-o. Blamarea, recunoașterea greșelilor și privirea în oglindă a sinelui se simt foarte puternic în aceste poezii, tăioase, dar cu un mesaj pozitiv la final. O recomand cu toată căldura și mi-ar face mare plăcere să citesc și alte lucrări ale autoarei.
