Arhive lunare: Aprilie 2017

Skurtu, România – recomandare

img_2829

Tara cu siguranță a folosit niște metafore inedite și a reușit să ofere o viziune clară și puternică asupra traiului său în țara noastră.

Carte pe care îmi doream de mult timp să o citesc, după ce am avut ocazia de a o urmări pe autoare la un eveniment din cadrul FILB, nu mi-a înșelat așteptările. Tara, de proveniență americană, descrie stările simțite în țara noastră, în raport cu persoana iubită, evocată în mai multe rânduri și-n diferite ipostaze. Mereu mi se pare un lucru fascinant să aud părerea străinilor despre România, cum analizează ei toate aceste lucruri pe care noi le vedem zilnic și le considerăm banale (cerșetorii, varza din piață, câinii vagabonzi, etc.). Tara are niște poeme acide pe alocuri, uneori chiar amuzante și ușor ironice, pline de viață și foarte ușor de îndrăgit. Cel mai tare îmi displace faptul că nu am reușit să le citesc în original, în limba engleză; sunt convinsă că mi-ar fi plăcut volumul și mai mult decât atât. Cu slaba mea experiență în domeniul poetic, pot spune că Tara este o autoare pe care mi-aș dori să o mai citesc pe viitor, datorită stilului inedit și felului în care experimentează traiul românesc, se obișnuiește cu limba română și cuvintele noastre mai greu de explicat pentru non-nativi. Recomand volumul pentru o lectură ușoară, cu ceva urme de tristețe, și pentru a remarca diferențele culturale, pentru a resimți dorul cauzat de oceanul dintre continente, atunci când este vorba despre iubire.

3

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Poezie #9

si imi oferi o lume-ntreaga
doar cand stiu ca tu existi
nu as putea sa-ti multumesc vreodata
ca m-ai gasit. 

-c.b, 2017

Categorii: personal | Etichete: | Lasă un comentariu

unde luna acoperă țărâna, recenzie

img_1628

Unde luna acoperă țărâna” este până acum cea mai frumoasă carte de poezie pe care am citit-o. Primul lucru care m-a fascinat, după titlu și copertă, a fost stilul Evei – original și plin de forță. Cuvintele pe care ea le-a folosit nu sunt niciodată prea abstracte, prea greu de imaginat, prea ieșite din sfera comunului, chiar dimpotrivă. Eva a folosit cuvinte puternice, cuvinte mari precum „iubire” și „moarte” și a reușit astfel să-și transpună durerea și amintirile în cele 70 de pagini ale volumului.

Povestea pe care ne-o destăinuie este una dintre cele mai tragice pe care le-am auzit, deși categoric putem doar bâjbâi după adevărurile ei. Eva vorbește despre un iubit mort, care a fost de asemenea părtaș la moartea ei. Ea este de asemenea părtașa propriei sale morți și se simte ca nemaifăcând parte din propriul trup, propria existență; Eva vorbește despre pământ ca despre acasă și ne spune în repetate rânduri că această „țărână” este printre puținele lucruri reale și sigure din viață. Atmosfera, puțin spus sobră, a poeziilor scrise este de fapt o stare de depresie, disperare și spleen pe care nu am mai simțit-o niciodată într-un text atât de grăitor, fără să fie neapărat brutal. Eva vorbește despre iubire și iubiri, despre oamenii pe care îi iubim atât de mult încât ne e suficient să știm că i-am cunoscut și putem muri împreună pentru că nu mai e nimic de aflat despre lume, despre ploaie și lacrimi, despre povești neterminate, despre oamenii care pleacă și ne lasă sufletele în bucăți, despre felul în care rezultatele tuturor acestor acțiuni – ale noastre și ale altora – se înfig în noi ca niște viermi și ajung să ne mănânce pe dinăuntru mai repede decât ne putem da seama. Eva menționează de câteva ori că „a ajuns la acea vârstă” la care simte că toate aceste goluri interioare o întregesc parcă și mai mult; pe de altă parte, într-una dintre poeziile ei, Eva sugerează că noi suntem pur și simplu oameni, născuți din țărână, care se întorc în țărână, iar tot ce este între aceste două elemente reprezintă de fapt esența noastră… sau mai degrabă lipsa ei.

Eva vorbește despre suferințe imense pe care e imposibil să nu le simți, când scrie cu atâta însuflețire despre sângele vărsat, sacrificiile pe care le-a făcut și le-ar fi făcut în continuare pentru cei iubiți, când vorbește despre lacrimile ei ascunse de ploaie și zăpadă, când își dorește doar să se sfârșească pentru că nu mai simte nimic iar apoi povestea de repetă. Cel mai macabru și dureros lucru este imaginea cavoului, simbolul promisiunii încălcate: „până când moartea ne va despărți” spune un lucru cert, pe când iubirea rămâne nemuritoare pentru celălalt; unul dintre ei trebuie să stingă lumina, asta ne transmite Eva. Este sfâșietor să resimți patosul din cartea Evei, care sună ca un elogiu pentru sufletele pierdute, care țipă atât de tare fără să vrea să o facă, care te cuprinde în interiorul ei și nu-ți dă drumul până la final, ca o moluscă… iar apoi te trezești sleit, privești în jur și începi să înțelegi cât de ușor poate muri un suflet, chiar dacă trupul e încă în viață; cartea Evei te pune față în față cu lipsa de sens a tuturor lucrurilor, în special după ce ai luptat și ai pierdut în iubire, în lupta cu propriul sine, în orice, până la urmă.

Personal, am recitit de cel puțin două ori fiecare poezie în parte, pentru că nu reușeam să cuprind cu mintea din prima toate imaginile create de Eva. Deși la prima vedere, cuvintele par așezate jucăuș pe pagină, urmează imediat momentul când înțelegi ce ai în față: poate fi un om mort, care scrie din țărână despre viața anterioară, poate fi o femeie care continuă să spere și îi vorbește sinelui său din trecut – Eva se transpune în toate aceste roluri iar asta e înfiorător. Cred că Eva a reușit foarte bine să cuprindă esența umană în acest volum, tocmai de aceea este o carte atât de răvășitoare. Odată și-odată tot o să ajungem cu toții la aceeași concluzie și mai ales, în același loc…

în țărână.

5

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: