înAltă iubire, recenzie

img_0781

Mereu după ce citeam câteva pagini din volumul de eseuri lui Flavius simțeam nevoia de a scrie sau a medita cel puțin la relațiile mele din trecut. Cred că acest lucru definește cel mai bine impactul său asupra cititorului: luând contact atât de clar cu viziunea altui om despre iubire, expusă cu atâta sinceritate în cele 150 de pagini, este imposibil să nu îți pui aceleași întrebări existențiale: ce înseamnă iubirea pentru tine, ce ai fi fără ea, cum te-a schimbat de-a lungul timpului?

Flavius vorbește despre relațiile cu diferite fete, ajungând totuși mereu la aceleași două elemente: depresie și artă. Accentul cade mai mult pe etapele post-despărțire decât pe relațiile propriu-zise; stări precum furia, gelozia, blamarea și nu în ultimul rând, durerea, sunt reluate în cele 88 de capitole, cu direcții și intenții diferite. Este lesne de remarcat cât de ușor este să te poți raporta la toate aceste urmări ale unei despărțiri, care alcătuiesc împreună suferința umană.

Pentru mine cel puțin, cel mai important aspect al volumului este mesajul că nu ești singur.

Că oamenii deseori simt că au dat și au pierdut totul, că nimic nu va mai fi la fel vreodată, că iubirea este nemuritoare și mai puternică decât noi, că nu o înțelegem așa cum am vrea, că nu știm cum să o păstrăm în noi până la moarte, că ne pierdem în numele oamenilor în care credem, că dintr-o relație ieși uneori ca parcă dintr-un război. Flavius vorbește despre toate aceste lucruri cu o foarte mare intensitate, firească totuși în contextul dat. Formatul de jurnal este ceea ce face experiența cu atât mai intimă iar volumul în sine, cu atât mai ușor de îndrăgit.

O combinație de eseuri despre dragoste, poezii și confesiuni personale fac din „înAltă Iubire” o încercare reușită de a exprima în cuvinte golul interior cu care rămânem după ce am iubit pe cineva care a plecat. Această întreagă viziune asupra iubirii este hiperbolizată așa cum numai un scriitor ar putea să o facă: poate că oamenii obișnuiți nu simt că universul din interiorul lor este atât de mare, însă Flavius vorbește constant despre cât ar putea oferi din el, fără să se piardă totuși definitiv, ba din contră, întregindu-se în acest fel. Gândurile lui puse pe hârtie reprezintă de fapt adevărata conștientizare a iubirii de calitate superioară, din care rămân amintiri ce continuă să trăiască înăuntrul nostru. Unde un om care a ieșit dintr-o relație ar prefera să uite definitiv totul, ca și când nu ar fi contat în realitate – și e de parcă iese după o oră petrecută la sală, nu în război – Flavius preferă să folosească toată această conștientizare a faptului împlinit pentru a o transforma în artă. De asemenea, volumul poate fi categoric privit și din perspectiva unei persoane care nu a înțeles de ce altcineva nu a putut să se detașeze cu atâta ușurință după despărțite – iată procesul prin care trece un om damnat la o sensibilitate acută.

Personal, am găsit multe puncte comune, chiar dintre cele esențiale, cu privire la dragoste și suferință (cel mai trainic cuplu) în această carte. Cuvintele sunt cele care pot apropia cel mai mult oamenii și de asemenea, îi pot vindeca. Faptul că realizezi că nu ești singur pe lume în lupta ta îți poate da curajul să continui. Cred că Flavius a ajuns foarte ușor la acest rezultat, în timp ce-și pansa propriile răni; asta pentru că este un scriitor autentic și sunt convinsă că va impresiona și cu următoarele sale lucrări. Titlul este de asemenea o alegere foarte bună în raport cu ideile predominante ale cărții: pe de-o parte se referă la iubirea de calitate superioară (eminesciană, aș putea spune) pe care Flavius o pune mai presus de orice, pe de altă parte, descrie mot a mot conținutul cărții.

Mi-aș fi dorit ca volumul să fie puțin mai liniar, din punct de vedere cronologic. Deși întreaga structură se bazează pe flashback-uri, intercalate inevitabil cu gânduri din prezent și chiar adresări la persoana a II-a, relațiile cu cele trei fete despre care a scris Flavius apar tot timpul ca rezultat al unui vârtej, reamintite doar prin prisma căutărilor în interiorul său. Deși iubirea predominantă și menționată în cele mai multe rânduri iese în evidență față de celelalte, cred că Flavius ar fi putut crea niște bariere mai clare între aceste evenimente, pentru a evita aparenta generalizare și repetitivitate a stărilor și gândurilor (deși până la urmă, orice iubire ne lasă tot dezbrăcați, cu noi înșine, căutând aceleași răspunsuri ca întotdeauna); consider că evoluția personajului-narator ar fi putut fi văzută mai clar în acest mod. Pe scurt, eu sunt convinsă că „înAltă Iubire” poate ajunge la inima oricui, în special a celor care se simt singuri și confuzi în lupta lor cu dragostea și amintirile sale.

4

 

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: