Femei singure, recenzie

INTRODUCERE

O carte ce are neapărat nevoie de context pentru a putea fi înțeleasă.

În primul rând, descrierea ne dezvăluie deja finalul romanului, care în mod normal nu ar fi un lucru tolerabil dacă nu ar fi în legătură directă cu finalul autorului în sine. Atât el, cât și unul dintre personajele sale, se sinucid. Există și o parte dezamăgitoare în această descriere, căci practic ne lipsește de elementul surpriză și mai mult decât atât, ne povestește întregul roman.

Nimic mai mult nu se întâmplă decât ceea ce știm de la bun început, însă pe mine tot a reușit să mă farmece Cesare Pavese și Femeile lui Singure.

ACȚIUNE

Anul în care a fost scris acest roman este aproape singurul indiciu cu privire la una dintre temele de bază abordate: efectele războiului în Italia. Tind să cred că acesta este motivul principal căruia i se datorează starea generală a vieții cotidiene descrise, fiindcă avem de-a face cu personaje de-a dreptul pierdute în lumea înconjurătoare, care trăiesc precum niște umbre, așteptându-și moartea. Protagonista este Clelia Oitana, o femeie cu vârsta în jur de treizeci de ani, care este croitoreasă și a venit la Torino, orașul său natal, pentru deschiderea unui nou atelier. Aceasta începe să-și petreacă timpul cu un grup select de oameni, sau cel puțin așa sunt priviți ei de restul societății – toți artiști și foarte bogați. Narațiunea fiind făcută la persoana I, cunoaștem tot timpul adevăratele gânduri ale Cleliei despre anturajul său și modul în care aceasta îi judecă și este într-o mare măsură scârbită de ei, dar și de viață în general. Așadar, avem o mână de oameni depresivi dar prefăcuți care nu fac altceva decât să ilustreze punctul culminant al disperării și pierderea conștiinței de sine. Romanul debutează cu scena în care Clelia este martora unei încercări de suicid în cadrul hotelului la care este cazată: Rosetta Mola, o tânără ce s-a săturat de traiul într-o astfel de lume. Cum se ajunge din punctul A în punctul B și care este sensul călătoriei? Citiți pentru a afla!

PERSONAJE

Niciuna dintre femeile prezentate nu sunt cu mult diferite între ele. Momina ar putea fi cea mai proeminentă, un fel de tutore al Rosettei, o femeie oarecum vulgară și agresivă. Clelia o tot acuză și își dorește să înțeleagă motivul apropierii dintre cele două și tipul de influență la care Rosetta este supusă. Restul personajelor sunt de umplutură, femei bârfitoare și pline de prejudecăți, însă ceea ce este cu adevărat interesant sunt portretele bărbaților: toți ajung să fie libidinoși într-un punct și niciunul nu obține prea multe de la vreo femeie. Conceptul original adus de Pavese în discuție se leagă tocmai de discrepanța dintre percepțiile bărbaților și a femeilor. Nu se pune vreodată problema dragostei în acest roman: totul e raportat doar la avere, băutură și distracție.

Clelia se consideră mult mai în vârstă decât este deja, își spune tot timpul că poate nu ar fi trebuit să spună sau să facă un anumit lucru, are constat procese de conștiință. Este o femeie singuratică, poate cel mai mult dintre toate, și refuză să participe în jocurile murdare ale celor din noul său anturaj. Având în vedere că ea a locuit în tot acest timp la Roma, imaginea ei socială este privită la un rang înalt de către cei din Torino, însă Clelia este pe de-o parte deranjată de acest lucru, iar pe de altă parte, și-ar fi dorit puțin mai mult respect și recunoaștere pentru munca sa.

Protagonista tot timpul își compară copilăria cu viața actuală, judecându-i pe cei din jurul ei datorită faptului că s-au născut deja bogați și nu au muncit pentru acest lucru, însă cu cât petrece mai mult timp cu aceștia, cu atât contradicțiile sale interioare sunt mai mari, de aceea tind să cred că este la fel de pierdută ca și ceilalți.

CONCLUZIE

O carte scrisă într-un stil incredibil de frumos, simplu, direct și puternic. De citit, se citește foarte repede și o recomand mai ales pentru reading slump-uri. „Femei singure” vorbește mai degrabă despre o vreme apusă, care totuși pare foarte actuală. Femeile din roman se întreabă pe rând dacă sunt căsătorite, de ce nu sau dacă își doresc copii, însă niciuna nu poate veni cu un răspuns pozitiv. Fiecare argumentează prin faptul că „știu cum sunt bărbații” și nu au nevoie de ei, așa că se izolează singure prin grupurile lor de prietene, prin petreceri și băutură. Există câteva aventuri menționate, însă aceasta este limita de intimitate dintre un bărbat și o femeie.

Ne este prezentată viața binecunoscută a vedetelor, cu evenimente exclusiviste, în care toată lumea îi bârfește pe ceilalți. Tristețea din spatele acestui hedonism este iarăși binecunoscută, mai ales în literatura realistă, ceea ce mă face să compar acest roman cu „Bonjour Tristesse” de Francoise Sagan. Autorul ne impune și nouă aceste probleme de rațiune sau mai degrabă, de supraviețuire: care este limita sănătoasă și suportabilă de singurătate? Având în vedere fundalul existenței de după război și viața în sine, clișeică, de pe teritoriul marilor orașe ale Italiei, ne este oferită o părticică prețioasă din blocajele și traumele suferite de oamenii ce se găsesc închiși într-o colivie despre care nici nu știau că există și refuză în continuare să o vadă. Venită din afară, Clelia oricum nu-și mai poate refuza apartenența și se complace în situație, chiar dacă își tot spune că totul e temporar.

Romanul nu este despre suicid, cât despre un stil de viață puțin spus nesatisfăcător. Superficialitate este iarăși un cuvânt prea mic pentru a descrie stilul de viață al personajelor, ce au uitat valorile adevărate ale vieții. Pot înțelege cu ușurință de ce această carte este considerată o capodoperă și a fost premiată de-a lungul anilor. O recomand celor care vor să aibă puțin mai multe cunoștințe în legătură cu stilul de viață italienesc, însă, în principiu, celor care poate aspiră la exact același stil de viață care-i aduce moartea Rosettei – și poate chiar a autorului. O carte despre limite, care ne lasă pe noi să hotărâm unde ar fi trebuit să ne oprim.