Invitația la vals, recenzie

INTRODUCERE

O carte al cărei final îl cunoaștem de la primele rânduri. Întrebarea care rămâne este, însă: cum s-a ajuns în acel punct?

Povestea de dragoste dintre Micaela și Tudor este una dramatică, însă nu nemaiauzită. Ce a făcut-o așa de interesantă pentru mine sunt chiar cugetările protagonistului și felul în care ajunge să-și analizeze propriile acțiuni la final, realizând că el este responsabil pentru tot.

Prima mea impresie despre acest roman, pe care mi-am păstrat-o de la început până la sfârșit, e faptul că pare a fi o versiune mult mai bine scrisă după „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicată cu doar șase ani înaintea acesteia.

ACȚIUNE

Micaela și Tudor fac cunoștință unul cu altul în timpul unui vals, de unde și titlul romanului. Tudor este genul cuceritor, plin de orgoliu, care a avut multe femei până acel punct însă le-a părăsit pe toate chiar când iubirea era mai mare. Pe Micaela o reîntâlnește însă când aceasta se mută cu chirie lângă el și astfel începe jocul seducției, cu scopul de a o aduce în același punct ca și pe celelalte femei cucerite. Intriga este marcată de faptul că Micaela suferă și ea de același orgoliu și nu îi cade în plasă pe cât de repede s-ar fi așteptat. Acest joc dintre ei continuă într-un fel până la sfârșitul romanului, chiar dacă între timp au loc tot felul de schimbări: a funcției, a reședinței și chiar a numelui. Deși este lesne de înțeles că între cei doi ajunge să se înfiripe o mare iubire, suspansul este creat de felul în care se va sfârși acest joc de orgolii. Cine biruiește pe cine și mai ales, cum? Oare cum ar fi fost dacă…

PERSONAJE

Din moment ce perspectiva romanului este subiectivă, sunt foarte multe lucruri de spus despre Tudor Petrican. El singur se tot autocaracterizează ca fiind plin de amor propriu și refuzând să se dea bătut până ce nu obține ceea ce vrea, călcând chiar pe cadavre dacă trebuie; un om care-și sapă singur groapa, după cum vom afla. Am găsit în carte o frază care l-ar putea descrie destul de bine:

„Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!”

Așadar, în Tudor se duce veșnic această luptă: dorința lui de răzbunare față de sine însuși, care a căzut în mrejele Micaelei, și dragostea sa sinceră pentru ea, care însă se manifestă cumva fără controlul său propriu. Gândurile și faptele sale sunt de cele mai multe ori chiar în contradictoriu, fiind foarte evident felul cum el încearcă să facă față situației în care se află prin mecanisme indirecte și nesănătoase. Tudor este introvertit, temător, afișând însă o cu totul altă imagine în fața societății din dorința de a-și apăra sensibilitatea. Fiind foarte inteligent, evoluția sa în carieră este uimitoare pe parcursul romanului, dar tot el își blamează la final această inteligență căci i-ar fi ghidat pașii într-o direcție greșită.

Micaela, pe de altă parte, este o ființă la fel de plină de viață dar și rezervată deopotrivă, având în comun cu Doru, cum îl numește ea, același tip de mândrie care nu-i permite să destăinuie prea mult din adevăratele ei sentimente. În aceeași măsură, faptele ei sunt limitate de teama de respingere, însă iubirea ei se manifestă mult mai slab decât cea a consortului – cel puțin la început. Din destăinuirea ei finală reiese însă adevărul gol-goluț, pe care nu ar fi avut curaj să i-l mărturisească în față lui Tudor, unde recunoaște că și-a înfrânat de multe ori pornirile interioare, când ar fi vrut de fapt ca totul să fie în regulă și pașnic între ei.

Ce unește aceste două personaje este felul lor aproape identic de a fi; cel mai mult mi-a plăcut întrebarea pe care și-a pus-o Tudor la final, și anume: ar fi putut el oare, dacă făcea alte alegeri dar rămânea el însuși, să ducă vreodată o viață de tipul „fără plăceri, ca s-o putem suporta„? Tind să cred că Micaela ar fi avut exact același răspuns, lucru care a făcut ca situația să evolueze în felul în care a făcut-o.

CONCLUZIE

Ultimul capitol a schimbat categoric lucrurile pentru mine, căci altfel, povestea de dragoste dintre cei doi mi s-ar fi părut mult prea familiară și des întâlnită, încât nu mai avea ce să mă surprindă la ea. Pentru mine, nu au existat prea multe elemente surprinzătoare; poate singurul ar fi distincția făcută de Tudor între inconștient și acțiunile sale, perspectiva mi s-a părut foarte potrivită pentru a explica propriile nedumeriri. M-a distrat și faptul că deși urmăream fiecare scenă cu scepticism, fiindcă m-am regăsit foarte mult în raționamentele protagonistului, tot continuam să citesc cu sete – fapt care parcă dovedește însuși principiul cărții: diferența dintre ce ne spunem și ceea ce facem de fapt. Poate dacă nu aș fi citit sau trăit vreodată lucrurile despre care a scris Mihail Drumeș în acest roman, aș fi fost mult mai impresionată de poveste în sine. Tudor este foarte bine conturat, nimic nu este scăpat din vedere, însă acțiunile lui fiind repetitive ca scop, ajungi să te plictisești de firea sa.

„Invitația la vals” este pur și simplu o carte despre orgoliul în dragoste, despre forța răzbunării și despre moartea sufletului.

Nu aș numi-o frumoasă nici în ruptul captului, căci în cel mai bun caz, tragediile întâmplate din accident pot fi romanțate astfel, pe când absolut tot ce se întâmplă în acest roman este făcut cu premeditare, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Doi tineri vor să își facă zile amare pentru că niciunul dintre ei nu crede că celălalt îl iubește suficient. Stările lor sufletești nu reușesc să se sincronizeze pentru prea mult timp și de aici provine drama. Categoric este interesant de urmărit acest proces, mai ales că m-am simțit cu musca pe căciulă pe tot parcursul său și cred că mi-a prins bine să realizez că proverbele „cine sapă groapă altuia cade singur în ea„, „ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă” și „răzbunarea-i arma prostului” chiar se aplică mereu la fel. Nu-i chip de luptă când doi oameni care sunt practic unul și același, o personalitate dedublată, încearcă să-și demonstreze forța unul altuia. Se prea poate ca finalul să fi fost diferit, însă ținând cont de condițiile vremii și așa mai departe, sunt convinsă că au avut loc multe alte povești de dragoste asemănătoare în trecut.

Viețile a doi oameni se intersectează și apoi nu se mai dezleagă niciodată, pentru că unul dintre ei nu vrea să renunțe – într-un mod destul de bolnav. Cam așa ar putea fi rezumat romanul.

Pe scurt, mie mi-a plăcut destul de mult. Îl recomand celor care caută cu sete povești de dragoste pline de pasiune, cu finaluri nefericite.