Dacă de curând am identificat un alt element care îmi face deosebită plăcere la o carte, am găsit oportunitatea perfectă pentru a continua și lista cu lucruri absolut neplăcute și nedorite de mine atunci când citesc.
Pe unul dintre ele l-am reperat urmărind serialul A series of unfortunate events de curând și anume, HIPNOZA. A devenit deja mult prea clișeic ca acest pretext să fie utilizat de fiecare dată când un personaj se poartă ciudat iar aparent, faptul că a fost hipnotizat este singura explicație găsită de autor. De fapt, ce mă deranjează cu adevărat este faptul că hipnoza este utilizată ca o tehnică de manipulare într-un mod mult prea pueril, fără să se țină cont de faptul că în viața reala trebuie să existe o anumită compatibilitate între specialist și pacient, că nu oricine poate face acest lucru. Având în vedere că una dintre cărțile mele pentru copii preferate este chiar „Incredibila carte despre hipnotism a lui Molly Moon„, aș vrea să menționez că până și Georgia Byng, al cărui public țintă nu intră nici măcar în categoria persoanelor de peste 14 ani, a reușit să se folosească de această tehnică într-un mod realist. Mi se pare ridicol ca un personaj să se transforme 100% datorită hipnozei, realizată de la distanță, de către antagoniști prost construiți, fără a menționa nici măcar o parte din pregătirile necesare unui astfel de proces.
De fiecare dată când un personaj e sincer surprins de comportamentul altuia (adică nu se preface doar surprins), de obicei cineva foarte apropiat, și pune o întrebare de genul: „Ce ai pățit, de ce te porți așa?” mă aștept ca răspunsul să fie faptul că a fost hipnotizat.
Un al doilea mare element enervant despre care vreau să vorbesc în această postare este motivul GEMENILOR. Nu cred că am înghițit niciodată acest clișeu, folosit drept scuză de fiecare dată când autorul unui roman polițist nu-și mai poate explica propriile decizii literare (sau mai rău, a pornit din start de la premisa asta). Mi se pare că deja cu toții ne așteptăm ca antagonistul să aibă un frate geamăn care să fi comis fapta în locul său și așa toate detaliile se potrivesc în final (prea mult Scooby Doo aici). Poate o fi fost o idee genială primele două sau trei dăți când a fost utilizat, însă mi se pare pur și simplu de prost gust în zilele noastre să ți se pară la îndemână să inventezi un geamăn. De fapt, orice pare prea la îndemână într-o poveste este un clișeu, nu-i așa?
Atunci când te trezești cu o grămadă de indicii pe la finalul cărții și nu mai știi ce să faci cu ele pentru că toți suspecții au fost deja eliminați, ori autorul vine cu un răspuns genial care te dă pe spate ori, ghici ce, X avea un geamăn (ahem, Micuțele Mincinoase – mi-a plăcut mult schimbarea făcută în serial).
Așadar, am mai găsit două clișee absolut îngrozitoare, care pot ruina orice carte pentru mine. Voi ce pet peeves aveți când vine vorba de cărți?
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns