Cronica păsării-arc, recenzie

Carte primită drept sponsorizare de la Târgul Cărții.

INTRODUCERE

Probabil că același sentiment îl încearcă și cei care termină de citit unul dintre romanele lui Dostoievski: având în vedere că mi-a luat aproximativ o lună să închei lectura, sentimentul cu care am rămas este acela de nedumerire cu privire la necesitatea prezentării atâtor detalii lipsite de legătură cu firul narativ principal. Murakami a mixat în cele trei volume ale Cronicii, după cum bine este descris și pe coperta din spate, cam toate tehnicile literare cunoscute, ducându-ne în direcții foarte diferite și ajungând de fapt la o singură destinație. Pot spune pe de o parte că sunt dezamăgită de deznodământ, dar pe de altă parte, ar fi fost imposibil să lege toate firele narative secundare într-un mod mai potrivit.

ACȚIUNE

Motto-ul pe care se bazează acest roman este, se pare, o frază ce apare repetată de câteva ori pe parcursul său: „faptele s-ar putea să nu fie reale, la fel de bine cum adevărul nu trebuie neapărat să se bazeze pe fapte„. De aici, se construiește aventura văzută din perspectiva lui Toru Okada, un bărbat în vârstă de treizeci și ceva de ani, căruia îi dispar pe rând mai întâi pisica, apoi nevasta. Pe cât de ridicol poate suna această situație, vă asigur că lucruri mult mai incredibile i se întâmplă acestui japonez pe parcursul celor aproximativ 700 de pagini. Are contacte cu diferite persoane, își pierde eul, caută soluții pentru a face bani din moment ce e șomer. Care era varianta de mijloc?! Chiar aici voiam să ajung: În Cronica Păsării-Arc avem de fapt parte de diferite personaje care se luptă cu eurile lor interioare și tot ce urmează rezultă de aici. Firul narativ nu este unul propriu-zis, înafara faptului că Toru încearcă să își recupereze atât pisica, cât și soția, și trece prin încercări grele până a rezolva aceste mistere. Citiți pentru a afla cum reușește să facă acest lucru!

PERSONAJE

Dacă Toru Okada este protagonistul, antagonistul îl regăsim sub forma cumnatului său, politicianul de renume Noboru Wataya. Acesta din urmă îi creează lui Toru o stare de ură profundă prin aroganța sa și puterea emanată, însă motivul pentru această opoziție dintre cei doi se concretizează pe parcursul întâmplărilor. Noboru este fratele soției sale, Kumiko, și are de asemenea o mare putere de influență asupra ei. Numele său este menționat mult mai des decât participarea sa propriu-zisă la dialog.

Un alt personaj important al romanului este Mai Kasahara, pe care am simpatizat-o cel mai tare. Adolescenta are șaptesprezece ani și este vecină cu Toru, cel puțin la început. Pe cei doi îi leagă misterul casei aflată peste drum de ea, pentru care Toru își dezvoltă o obsesie profundă. Mai ajunge apoi să plece din cartier și să îi scrie diverse scrisori, care sincer au fost partea mea preferată din roman. Mi-ar fi plăcut mai tare să citesc despre viața ei decât despre neliniștile lui Toru, deși are și el gradul său de simpatie. Alte personaje secundare ar mai fi surorile Creta și Malta Kano, angajate inițial de Kumiko pentru a găsi motanul familiei. Cei care întregesc „echipa” de oameni care îl ajută pe Toru în atingerea scopului său sunt Nucșoară și Scorțișoară, mamă și fiu, cu povești de viață foarte interesante.

Cu părere de rău spun că absolut toate poveștile de viață ale celorlalte personaje mi s-au părut mult mai interesante decât cea a protagonistului.

CONCLUZIE

După cum spuneam, aproape fiecare dintre aceste personaje suferă de confruntări interioare, în care eurile lor interioare se despart la propriu unul de celălalt, introducându-ne într-un fel de universuri paralele, care însă au repercursiuni și în lumea reală. Detaliile exagerate despre care vorbeam la început se referă tocmai la poveștile de viață ale personajelor secundare, care, deși au fost fiecare încântătoare în felul său, nu au avut vreun rol aparte în firul narativ principal. S-a insistat foarte tare pe povestirile despre Bătălia de la Nomonhan și războiul dus împotriva rușilor începând cu anul 1945, întrucât un alt personaj secundar a jucat un rol important în desfășurarea întâmplărilor de la Manciukuo, confesându-i-se lui Toru, pentru un anumit motiv. De asemenea, Nucșoară și Scorțișoară au propriile lor povești despre acest război de teritoriu, care iarăși nu au un impact real asupra firului narativ.

Cred că cel mai deranjant lucru a fost tocmai pornirea celorlalte personaje de a-i oferi protagonistului întregile lor istorisiri; pe de altă parte, se creează anumite legături între amintirile lor și prezentul lui Toru, care presupun că vrea doar să demonstreze că oamenii sunt cumva interconectați și toate lucrurile se leagă între ele în final, însă ideea nu e susținută de autor în mod direct. Romanul se bazează foarte mult și pe simboluri (ex.: profețiile, pata mov de pe obraz, „casa spânzuraților”, pasărea-arc), al căror rost de asemenea nu l-am văzut. Întreaga poveste sună mai mult ca un fel de epopee, cum de altfel este și numită de către New York Magazine; acțiunile personajelor au impact și asupra altor personaje, chiar dacă nu se cunosc între ele, iar rezultatul final schimbă întreaga lume, într-un fel. Privit din acest punct de vedere, pot admite că Murakami a reușit să lege detaliile istorice și fantastice foarte bine, creând o poveste de succes însă nesatisfăcătoare pentru gustul meu. Am realizat însă că toate personajele sale, cel puțin din cărțile citite până acum, au în comun luciditatea cu care privesc lucrurile. Mi-a plăcut să trăiesc alături de Toru Okada fiecare zi din viața lui plină de necazuri, însă amestecarea realului cu fantasticul nu m-a lăsat cu aceeași impresie ca celelalte romane ale sale.

Pe scurt, Cronica Păsării-Arc are sens doar din punct de vedere epopeic, nu al unul roman propriu-zis;

frustrarea mea a constat în faptul că nu am reușit pe moment să-mi dau seama de ce elementele realiste ale poveștii nu duc la mijloace de acționare la fel de realiste. Cu siguranță acest lucru face parte din stilul personal al autorului, însă am rămas doar cu un sentiment profund de milă pentru Toru Okada, un personaj care efectiv nu s-a ales cu nimic după toate cele prin care a trecut pentru a-și împlini scopul eroic. Este un roman ce presupune un stil foarte concentrat de a citi, fiindcă suntem întâmpinați de atât de multe fire narative distincte care se tot întretaie unul pe celălalt. Îl recomand deci celor care își doresc să pornească într-o lungă și fascinantă călătorie, nu neapărat în interiorul minții umane, ci mai degrabă al destinului. Categoric este o operă importantă a lui Haruki Murakami, foarte complexă, însă destul de previzibilă. El ne spune mai degrabă că viața urmează un traseu ciclic, iar fiecare zi funcționează pe baza principiului răsucirii unui arc.

O carte despre DESTIN, istorie și pierderi. A, și tente sexuale, ca de obicei.