Cristina Boncea

Am avut placerea de a citi această carte primita de la editura All, unde o puteti cumpara la pret redus aici.

În cel de-al treilea volum scris de Corinne Hoffman, acțiunea este reluată după paisprezece ani de la cartea sa de debut, „Întâlnire cu un masai„. Datorită succesului primelor două cărți și încurajărilor primite de la susținătorii săi, Corinne și-a găsit curajul pentru a se reîntoarce ăn Kenya la familia sa; în această perioadă este de asemenea turnat și filmul bazat pe prima carte și aflăm câteva detalii din spatele camerelor de vedere. Se pare că implicarea autoarei în acest proces nu a fost una prea consistentă, însă a fost mulțumită de rezultat. Corinne vrea să descopere dacă încă mai nutrește aceleași sentimente față de membrii familiei pe care și-a întemeiat-o, printre carte fostul ei soț sambur pe nume Lketinga, fratele său James, mama acestora și mulți alți oameni pe care i-a întâlnit și au ajutat-o pe parcursul șederii sale în Kenya. Întoarcerea sa nu o include și pe fiica Napirai, în vârstă de cincisprezece ani la momentul scrierii acestei cărți.

Corinne are, desigur, multe momente de flashback pe măsură ce înaintează spre satul în care și-a dus cea mai mare parte din trai în timp ce era căsătorită cu Lketinga. Împreună cu doi buni prieteni, unul dintre aceștia fiind editorul ei, Corinne vizitează toate zonele care au impresionat-o la prima ei venire și retrăiește acele sentimente din trecut. Fie că e vorba de spitalul unde i-a dat naștere fiicei sale sau patul pe care a zăcut fiind bolnavă de malarie, de diferite hoteluri unde a stat și restaurante unde a mâncat, de manyatta fostei mamei soacre sau de misiunea care i-a găzduit o bună perioadă din timpul șederii lor, Corinne realizează cât de multe lucruri s-au schimbat în această țară de la ultima ei vizită și cât de mult a evoluat Kenya, urmând stilul european. Autoarea se simte atât impresionată cât și dezamăgită de aceste schimbări apărute în cei paisprezece ani cât a lipsit; pe de o parte se bucură că viețile oamenilor au fost ușurate considerabil, pe de altă parte și-ar fi dorit ca tradițiile să fie în continuare păstrate, împreună cu stările de comuniune cu natura și liniște, fără stresul unei vieți precum a europenilor. Corinne observă cum plasticul și tehnologia au început să fie din ce în ce mai utilizate, înlocuind bijuteriile și kanga purtate în mod obișnuit de către samburi, chiar și în satele mici și sărăcăcioase. Ea menționează constant faptul că pentru ea, tocmai această parte nordică a Kenyei are un farmec deosebit, cu natura și animalele sale și stilul de viață al oamenilor, și că nu i-ar fi plăcut să locuiască în capitală, unde sărăcia și mizeria sunt chiar mai mari decât la sate iar mediul nu este sigur datorită oamenilor și nu animalelor sălbatice, precum în enclavă. Concluzia la care ajunge în final Corinne este aceea că nu ar mai putea duce o viață precum cea din prima sa carte, dar că i-ar plăcea ca și fiica ei să se reconecteze cu membrii familiei sale africane.

Un lucru la care m-am gândit profund pe parcursul lecturii a fost faptul că și Corinne a avut o contribuție substanțială la dezvoltarea modului de viață kenyan, fie și numai cel al familiei sale și a cunoscuților din acea perioadă. După cum bine observă și ea, anumite lucruri s-au normalizat între timp, însă ea a fost cea care le-a introdus inițial în comunitate (de exemplu, mâncarea spaghetelor). Ea este foarte bine primită și chiar așteptată de către săteni, după ce au auzit cu toții despre succesul primei sale cărți și faptul că va exista și un film realizat chiar în mijlocul comunității lor, pentru autenticitate. Așadar, Corinne și echipa ei susțin financiar poate chiar sute de vieți kenyene prin proiectele desfășurate chiar și din Elveția. Cea mai puternică legătură este cea dintre Corinne și mama sa africană, cea care a ajutat-o enorm pe parcursul relației sale cu Lketinga și în creșterea fetiței lor, Napirai. Femeia este portretizată ca fiind foarte înțeleaptă și tăcută, având o aură mistică și plină de mister. James își asumă rolul de translator între cele două femei și nu numai, înlesnind astfel pentru prima dată comunicarea dintre „femeia masai albă” și mama fostului ei soț, războinic sambur.

Corinne și însoțitorii ei urmează un program bine stabilit de vizite și diferite excursii. Autoarea se simte emoționată pe tot parcursul acestor revederi și apreciază constant bunătatea acestor oameni atât de simpli, făcându-le diferite cadouri. Vocea ei este, ca de obicei, preponderent rațională și concisă, analizând cu atenție lucrurile ce se întâmplă în jur și ajungând mereu la aceeași concluzie: dragostea ei pentru acești oameni nu va muri niciodată. Știu că mai există un singur volum din povestea incredibilă a acestei femei, în care probabil fiica sa își va vizita pentru prima dată tatăl. Sunt foarte curioasă cum va decurge și această întâlnire, deoarece aceasta a fost crescută pe teritoriul Elveției, în plin confort, iar vârsta sa este de asemenea apropiată de a mea așa că mi-ar face plăcere să îi descopăr perspectiva. M-am gândit de asemenea cum ar fi dacă aș intra eu în contact cu familia africană a lui Corinne și prin ce stări aș trece în acel moment; deși prima oară, Corinne mi s-a părut cât se poate de irațională, am ajuns să accept povestea ei de iubire și să îi admir curajul și succesul. Recomand toate aceste patru cărți, fiindcă ne deschid ochii în legătură cu viața din Kenya (și probabil alte țări africane, unde situația este asemănătoare) și mai mult decât atât, ne fac să empatizăm cu acești oameni, să conștientizăm faptul că ei sunt reali, chiar dacă stilul lor de viață ni se pare inacceptabil, după standardele noastre de trai. Nu știu care este situația curentă din Kenya, dar cred că e în regulă se presupun că mai are o cale lungă până la modernizarea la nivel european, ceea ce are de asemenea dezavantajele sale, după cum a spus și Corinne. Cărțile pot fi privite ca niște jurnale de călătorie, dar în opinia mea, acestea reprezintă mai mult un mare semn de exclamație pentru culturile ce mor, fiind decimate de epidemii și alte asemenea lacune în sistemul medical și educațional. Cred că ce a vrut Corinne să transmită prin împărtășirea poveștii ei este faptul că există multă frumusețe de care nu suntem conștienți înafara granițelor, atât ale țării în care trăim cât și cele autoimpuse, și trebuie doar să privim totul cu o minte deschisă. Sunt convinsă că am fi la fel de fascinați ca și autoarea dacă am face acest lucru și am avea parte de povești de viață la fel de uimitoare.

O serie de cărți despre părăsirea zonei de confort, dusă la extrem și transformată în artă: fie și numai cea de a trăi.