Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, recenzie

img_8848

CUVINTE DE ÎNCEPUT

Am citit foarte greu ultima carte a Cristinei pentru că cel puțin în prima parte, stările prin care trece protagonista semănau mult prea bine cu cele din care eu mi-aș fi dorit să ies și astfel, apărea un conflict psihologic. Astăzi însă m-am înfuriat pe mine însămi și am citit restul de aproximativ trei sute de pagini rămase, pentru că eram sigură că finalul va fi unul fericit, care poate mi-ar fi putut schimba și mie perspectiva asupra lucrurilor. Mai menționez că nu am reușit să mă conectez deloc cu personajul principal până nu m-am îndrăgostit la rândul meu, recent; stările evocate erau mult prea stinse în mine pentru a mă putea raporta la acțiunea din carte. Știu că Zilele noastre… e o carte scrisă ca o formă de terapie pentru Cristina, puțin mai autobiografică decât celelalte. Stilul de scriere mi s-a părut de asemenea foarte diferit de cel din Sânge Satanic, de exemplu, tocmai din această cauză: deși veți găsi în el multe din fazele tipice, amuzante, ironice, perspectiva subiectivă are calitatea de a te induce într-o stare continuă și profundă de teamă și disperare pe care nu am mai găsit-o în niciunul din celelalte romane. Cred, din această cauză, că poate fi privită și ca o carte de self-help pentru oamenii care se confruntă cu probleme psihice precum depresia și anxietatea, căci simptomele și pașii urmați pentru tratament sunt descrise în detaliu. Este de asemenea și cea mai „polițistă” carte a Cristinei de până acum, după părerea mea.

ACȚIUNE

Ana este protagonista romanului, împreună cu sora ei de 14 ani, Cris, și oamenii întâlniți la sanatoriu. Ana are 22 de ani iar după moartea mamei ei, decide că nu se mai poate lupta singură cu problemele psihice care îi afectează din ce în ce mai mult viața și se internează la un sanatoriu de lângă Bușteni. Încă de la începutul romanului aflăm de existența lui Sin, un bărbat care e venit în vacanță la o cabană din apropiere, împreună cu iubita lui, Sagri, fostă pacientă a sanatoriului. Ana se îndrăgostește de acest bărbat misterios și reușește să devină o parte din grupul lor, alături de Cris și Punky, care formează un cuplu la scurt timp după sosirea mezinei. Intriga este marcată de moartea unei persoane din acest grup de prieteni și întrebările ce vin imediat după, având în vedere că fiecare ar fi avut propriile motive să o ucidă. Există secrete, păstrate din iubire; există și vină, și confuzie. Ce se întâmplă mai departe și cum afectează acest lucru viața celorlalți bolnavi psihic? Citiți și veți afla.

PERSONAJE

Deși Sin și Sagri nu sunt propriu-zis internați în sanatoriu, cel dintâi suferă de narcisism iar iubita sa mai în vârstă, de depresie. Simptomele sale nu seamănă nicidecum cu cele ale Anei, care suferă de asemenea de agorafobie, stări de amețeală, vomă, incapacitatea de a se mișca, pierderea memoriei pe termen scurt, halucinații ș.a.m.d., reacții adverse la medicamentele pe care le ia drept tratament. Cris, sora ei mai mică, suferă de bipolaritate, iar Punky, de psihoză. Fiind personajul narator, cel mai mult ne putem da seama cum este să te afli în pielea Anei, care își reamintește relația sa cu fostul iubit, Dan, și cu alți oameni din jurul ei dinainte de a se îmbolnăvi; ea se blamează de cele mai multe ori pentru situația în care se află, se simte incapabilă să mai lupte în continuare cu propria ei minte și își dorește să se trezească într-o dimineață și să poată duce o viață de om normal: fără să fie dependentă de medicamente sau de suportul familiei pentru a face cele mai mici lucruri, cum ar fi să meargă la supermarket sau să facă baie. După cum am spus în scurta introducere a recenziei, primele cam o sută de pagini te împing adânc în mintea unei persoane cu astfel de suferințe și te fac să te gândești cum ar fi ca brusc să ajungi în acea situație, să fii neajutorat, să nu te mai asculte propriul corp. Fiecare personaj are o definiție proprie a bolii pe care o are, fiecare resimte simptomele diferit și încearcă să-și adapteze stilul de viață în mod corespunzător. Sagri este cea care o învață pe Ana să nu se mai simtă vinovată pentru zilele pierdute din cauza problemelor sale de sănătate, căci învingătorii sunt cei care încă trăiesc, că viața constă în sentimentele pe care le avem, nu în lucrurile care ni se întâmplă. Învingătorii sunt cei care sunt încă în viață, după toate aceste orori și capcane ale minții umane. Deși Ana o apreciază pe Sagri, cunoscută autoare ale cărei cărți le cititse înainte de a veni la sanatoriu, dragostea sa pentru Sin, iubitul ei, crește fără să-și dea seama și în scurt timp, ajunge să fie geloasă și posesivă, copleșită de nesiguranță.

Mi-a plăcut foarte tare să observ discrepanța dintre imaginea pe care o are Ana față de sine, – aceea a unei femei mult mai matură în vârstă decât e deja, obosită, ștearsă, răspusă – și felul cum este ea văzută de Sin și Sagri, drept o fire puternică, sinceră, directă, lângă care e ușor să te distrezi. Astfel, Ana reușește și ea să-și capete ceva încredere în propriile puteri și să se apropie din ce în ce mai tare de cel care îi face inima să bată și ar putea să o ajute să se vindece definitiv. Aceasta este partea la care m-am putut raporta cel mai tare din carte, dorința și credința că doar o anumită persoană din viața noastră, dar ar alege să fie lângă noi pentru totdeauna, ar putea repara tot ce a fost stricat înainte. E o certitudine care te distruge atunci când nu corespunde cu realitatea, când acel om nu se simte în stare să se lupte cu demonii tăi și dă bir cu fugiții – stare prin care Ana trece de asemenea la un moment dat.

Punky este personajul despre care știm cele mai puține lucruri. El și Cris fiind singurii minori din carte și din întregul sanatoriu, activitățile și mentalitățile lor sunt în concordanță cu vârsta… până la un anumit punct. Tensiunea dintre cei cinci membri ai grupului de prieteni crește constant, datorită conflictelor mute dintre ei: Ana e îndrăgostită de Sin, care însă o iubește pe Sagri; Sagri, suferind de depresie, este o fire libertină și nu poate iubi pe nimeni în mod complet; Punky se simte atras de Sin și nu știe dacă acesta îi împărtășește sentimentele sau nu; Cris e îndrăgostită de Punky, însă nu știe dacă relația lor va dura înafara sanatoriului; Ana este îngrijorată în privința surorii sale mai mici și consideră că îi ascunde anumite lucruri importante. Ce se va alege de toți acești învingători, oameni care în ciuda problemelor psihice pe care le au se încăpățânează să trăiască până la capăt, fără compromisuri?

OPINII FINALE

Trebuie să spun că rezolvarea intrigii eu aș fi văzut-o puțin altfel, dar asta nu înseamnă că decizia Cristinei nu m-a luat prin surprindere. În genul de situație în care te întrebi cine a ucis un personaj și de ce, având de ales între oameni cu diferite probleme mintale în stadii destul de avansate, e greu să nu iasă ceva interesant oricare ar fi deznodământul. Nu acesta este însă lucrul care mă face să nu acord un punctaj maxim cărții. Din punct de vedere structural, ca orice alt roman al Cristinei, totul este perfect logic, acțiunea se îmbină și toate conflictele sunt încheiate. Eu, personal, nu am putut empatiza cu personajele.

Nu pot empatiza cu relația dintre Ana și Cris sau dintre Ana și mama ei moartă. Nu pot empatiza nici măcar cu relația de prietenie dintre Ana și iubita crush-ului ei, Sagri. Asta nu este în niciun caz vina autorului, ci strict sistemul meu este de blamat pentru acest lucru. Sunt perfect conștientă că inclusiv în propriile mele cărți am abordat aceste teme, însă doar pentru că în mintea am folosit niște stări pentru a înlocui persoanele în cauză, de fapt; creierul meu dă eroare pentru termeni gen „mamă”, „soră” sau „prietenă”, în general orice relație apropiată de o altă femeie, iar asta categoric ia din farmecul cărților pentru mine. Deși am putut înțelege foarte bine gândurile Anei privind relația sa cu Sin, automatismele mele mi-au impus din start să refuz măcar înțelegerea rațională a stărilor în legătură cu cele trei entități reprezentate prin Cris, mama Anei și Sagri, dar asta e deja altă discuție. Din moment ce toate scenele de apropiere sau afecțiune între aceste personaje nu au trăit nicio emoție în mine, întreaga carte s-a bazat pe relația Ana-Sin, pe care clar am savurat-o la maxim.

Am zis în introducere – nu aș fi putut empatiza nici cu această stare dacă nu aș fi fost îndrăgostită la rândul meu și nu aș fi înlocuit în mintea mea personajele cu realitatea, dar din fericire, am fost în asentiment cu Ana la acest capitol. Ce înseamnă să te îndrăgostești de cineva când suferi de anxietate și depresie, ce înseamnă când descoperi că și celălalt are anumite probleme psihice și cum faceți lucrurile să funcționeze. La acest capitol, Ana mi s-a părut cel mai firesc personaj, cel mai propriu. Sunt perfect conștientă de cât de greșit e să spui că nu îți place o carte doar pentru că tu nu ai fi făcut același lucru ca un alt personaj, dar de fapt, ne căutăm pe noi în cărți, așa cum Ana se caută pe ea în oamenii din jur, cum noi ne căutăm la rândul nostru în oamenii din jur, etc. A fost o carte bună dar greu de digerat pentru mine, datorită faptului că a trebuit să trec mai întâi printr-un vârtej de sentimente care au venit peste cele pe care le simțeam deja; a fost o carte bună pentru că a avut mister, a avut pasiune, speranță, un final fericit. A reușit să mă convingă că învingătorii suntem noi, cei care ne încăpățânăm să trăim? Exact pe cât a reușit Sagri să o convingă pe Ana. „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” este un ghid de căutare a sinelui pentru cei care abia se simt în stare să-și târască oasele peste încă o zi plină de greutăți și prea puțină fericire. Îți vine să te dai cu capul de pereți când te gândești că indiferent ce o să se întâmple mâine și o să fie bine, tu tot ești nevoit ca ACUM, în acest moment, să treci printr-o stare de rahat, care se va mai repeta oricum? Citește Zilele…!

Pe lângă imaginea de suprafață, de carte plină de acțiune, dramă, sens în modul convențional, Zilele… este un roman despre cruda realitate a multor oameni care se simt blocați în propria minte, se simt singuri și învinși. Nu neapărat pentru cei care merg la psiholog și au deja o etichetă cu „depresie” pe ei. Este, poate, tocmai pentru cei care refuză să creadă în astfel de boli, dar care se vor regăsi perfect în cele cinci personaje. O carte despre lupta cu viața, o carte plină de durere și traumă. Nerecomandată celor care gândesc că „tristețea” poate fi vindecată peste noapte dacă „gândești pozitiv”, totuși. Sper să deschidă ochii oamenilor asupra acestor probleme: uite că bolile mintale au și efecte fizice, ce scuză mai ai acum să spui că „e doar în mintea noastră”…?

   Cristina dă muie opiniilor mulțimii, ca de obicei. Kills ‘em with kindness.

3

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: