Arhive lunare: Decembrie 2016

Top 10 cărți 2016

Am citit 50 de cărți în 2016. Să aleg zece preferate dintre ele nu e foarte corect, din moment ce simt că mult mai puține mi-au plăcut cu adevărat, dar voi păstra totuși tradiția blogului. Acestea sunt zece dintre cărțile care m-au impresionat acest an:

1. Morcoveață

Am declarat asta și în recenzie și mi-am dat seama că va lua locul cărții lui Sorokin încă de la primele pagini. Întregul top este făcut bazat pe cât de aproape de punctul sensibil m-au atins cărțile iar aceasta este categoric cea mai puternică dintre toate cele 50 din acest an. Simplă și perfectă.

2. Inimile celor patru

Deși după ce am terminat de citit eram convinsă că nu voi găsi o carte care să mă impresioneze mai tare, iată că sfârșește pe locul II în top. L-a pus însă pe Sorokin pe lista autorilor preferați și mai am încă de citit cărți de la el pentru a vedea dacă o detronează vreuna. M-a atins la modul macabru, dar tot plăcut a fost.

 3. Jurnal

Am citit cartea autobiografică a lui Jules Renard înainte de a-i citi cea mai mare operă, cum deseori îmi place să fac. M-a impresionat ce am găsit în acest scriitor francez, geniu al timpului său. Mi-am creat o imagine de ansamblu mult mai bună asupra literaturii în general, a punților dintre perioadele și genurile literare.

4. Secretul doctorului Honigberger. Nopţi la Serampore

Primele lucrări pe care le-am citit de la Eliade și m-au dus într-o cu totul altă lume. Uimitor cum până acum majoritatea cărților sunt destul de vechi dar foarte actuale, exact așa am simțit și la Eliade. Limbaj foarte accesibil, mesaj foarte profund, un anumit stil propriu inconfundabil.

5. În noapte

A doua carte citită de la Murakami, care, la fel, m-a dus într-o lume foarte magică dar și credibilă în același timp. Magia nopții, mai concret. Unul din lucrurile mele preferate.

6. Neverland

O capodoperă a lui Radu Găvan. Romanul e demn de un film. Trebuie să devină genul de autor studiat la școală, neapărat.

7. Rockstar

Nu am putut-o lăsa jos din mână în timpul lecturii dar când privesc în urmă, mi se pare deja ceva obișnuit ca romanele Cristinei să mă atingă așa de mult. În orice caz, tot pe undeva la jumătatea listei se află.

8. Miasma

A fost prima carte de la Flavius pe care am citit-o. Un stil unic, un trip intens și plin de scârbă. Exact pe gustul meu.

9. Întâlnire cu un masai

Cartea asta, de asemenea non-fictivă, mi-a schimbat complet perspectiva asupra vieții din Africa, a relațiilor interrasiale și a oamenilor care își schimbă radical viața și încep de la zero. Corinne mi-a deschis mintea în acest sens.

10. Kiss of death

Trebuia să fie și o carte de genul în listă, nu-i așa? Încă am în minte scene din carte, în imaginația mea, ceea ce nu poate fi decât un semn bun. Chiar îmi place seria asta de cărți cu vampiri, imaginile create de Rachel sunt foarte vii.

Avem așadar două cărți non-fictive în top, un YA, un clasic, magical realism și restul contemporane. Nu sunt foarte mulțumită de ce am citit anul ăsta dar poate abia acum la final mi-am modificat puțin gusturile. Am multe cărți complexe în plan pentru 2017 și abia aștept să mă întorc la biblioteca mea pentru a le citi. Un an nou fericit!

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, recenzie

img_8848

CUVINTE DE ÎNCEPUT

Am citit foarte greu ultima carte a Cristinei pentru că cel puțin în prima parte, stările prin care trece protagonista semănau mult prea bine cu cele din care eu mi-aș fi dorit să ies și astfel, apărea un conflict psihologic. Astăzi însă m-am înfuriat pe mine însămi și am citit restul de aproximativ trei sute de pagini rămase, pentru că eram sigură că finalul va fi unul fericit, care poate mi-ar fi putut schimba și mie perspectiva asupra lucrurilor. Mai menționez că nu am reușit să mă conectez deloc cu personajul principal până nu m-am îndrăgostit la rândul meu, recent; stările evocate erau mult prea stinse în mine pentru a mă putea raporta la acțiunea din carte. Știu că Zilele noastre… e o carte scrisă ca o formă de terapie pentru Cristina, puțin mai autobiografică decât celelalte. Stilul de scriere mi s-a părut de asemenea foarte diferit de cel din Sânge Satanic, de exemplu, tocmai din această cauză: deși veți găsi în el multe din fazele tipice, amuzante, ironice, perspectiva subiectivă are calitatea de a te induce într-o stare continuă și profundă de teamă și disperare pe care nu am mai găsit-o în niciunul din celelalte romane. Cred, din această cauză, că poate fi privită și ca o carte de self-help pentru oamenii care se confruntă cu probleme psihice precum depresia și anxietatea, căci simptomele și pașii urmați pentru tratament sunt descrise în detaliu. Este de asemenea și cea mai „polițistă” carte a Cristinei de până acum, după părerea mea.

ACȚIUNE

Ana este protagonista romanului, împreună cu sora ei de 14 ani, Cris, și oamenii întâlniți la sanatoriu. Ana are 22 de ani iar după moartea mamei ei, decide că nu se mai poate lupta singură cu problemele psihice care îi afectează din ce în ce mai mult viața și se internează la un sanatoriu de lângă Bușteni. Încă de la începutul romanului aflăm de existența lui Sin, un bărbat care e venit în vacanță la o cabană din apropiere, împreună cu iubita lui, Sagri, fostă pacientă a sanatoriului. Ana se îndrăgostește de acest bărbat misterios și reușește să devină o parte din grupul lor, alături de Cris și Punky, care formează un cuplu la scurt timp după sosirea mezinei. Intriga este marcată de moartea unei persoane din acest grup de prieteni și întrebările ce vin imediat după, având în vedere că fiecare ar fi avut propriile motive să o ucidă. Există secrete, păstrate din iubire; există și vină, și confuzie. Ce se întâmplă mai departe și cum afectează acest lucru viața celorlalți bolnavi psihic? Citiți și veți afla.

PERSONAJE

Deși Sin și Sagri nu sunt propriu-zis internați în sanatoriu, cel dintâi suferă de narcisism iar iubita sa mai în vârstă, de depresie. Simptomele sale nu seamănă nicidecum cu cele ale Anei, care suferă de asemenea de agorafobie, stări de amețeală, vomă, incapacitatea de a se mișca, pierderea memoriei pe termen scurt, halucinații ș.a.m.d., reacții adverse la medicamentele pe care le ia drept tratament. Cris, sora ei mai mică, suferă de bipolaritate, iar Punky, de psihoză. Fiind personajul narator, cel mai mult ne putem da seama cum este să te afli în pielea Anei, care își reamintește relația sa cu fostul iubit, Dan, și cu alți oameni din jurul ei dinainte de a se îmbolnăvi; ea se blamează de cele mai multe ori pentru situația în care se află, se simte incapabilă să mai lupte în continuare cu propria ei minte și își dorește să se trezească într-o dimineață și să poată duce o viață de om normal: fără să fie dependentă de medicamente sau de suportul familiei pentru a face cele mai mici lucruri, cum ar fi să meargă la supermarket sau să facă baie. După cum am spus în scurta introducere a recenziei, primele cam o sută de pagini te împing adânc în mintea unei persoane cu astfel de suferințe și te fac să te gândești cum ar fi ca brusc să ajungi în acea situație, să fii neajutorat, să nu te mai asculte propriul corp. Fiecare personaj are o definiție proprie a bolii pe care o are, fiecare resimte simptomele diferit și încearcă să-și adapteze stilul de viață în mod corespunzător. Sagri este cea care o învață pe Ana să nu se mai simtă vinovată pentru zilele pierdute din cauza problemelor sale de sănătate, căci învingătorii sunt cei care încă trăiesc, că viața constă în sentimentele pe care le avem, nu în lucrurile care ni se întâmplă. Învingătorii sunt cei care sunt încă în viață, după toate aceste orori și capcane ale minții umane. Deși Ana o apreciază pe Sagri, cunoscută autoare ale cărei cărți le cititse înainte de a veni la sanatoriu, dragostea sa pentru Sin, iubitul ei, crește fără să-și dea seama și în scurt timp, ajunge să fie geloasă și posesivă, copleșită de nesiguranță.

Mi-a plăcut foarte tare să observ discrepanța dintre imaginea pe care o are Ana față de sine, – aceea a unei femei mult mai matură în vârstă decât e deja, obosită, ștearsă, răspusă – și felul cum este ea văzută de Sin și Sagri, drept o fire puternică, sinceră, directă, lângă care e ușor să te distrezi. Astfel, Ana reușește și ea să-și capete ceva încredere în propriile puteri și să se apropie din ce în ce mai tare de cel care îi face inima să bată și ar putea să o ajute să se vindece definitiv. Aceasta este partea la care m-am putut raporta cel mai tare din carte, dorința și credința că doar o anumită persoană din viața noastră, dar ar alege să fie lângă noi pentru totdeauna, ar putea repara tot ce a fost stricat înainte. E o certitudine care te distruge atunci când nu corespunde cu realitatea, când acel om nu se simte în stare să se lupte cu demonii tăi și dă bir cu fugiții – stare prin care Ana trece de asemenea la un moment dat.

Punky este personajul despre care știm cele mai puține lucruri. El și Cris fiind singurii minori din carte și din întregul sanatoriu, activitățile și mentalitățile lor sunt în concordanță cu vârsta… până la un anumit punct. Tensiunea dintre cei cinci membri ai grupului de prieteni crește constant, datorită conflictelor mute dintre ei: Ana e îndrăgostită de Sin, care însă o iubește pe Sagri; Sagri, suferind de depresie, este o fire libertină și nu poate iubi pe nimeni în mod complet; Punky se simte atras de Sin și nu știe dacă acesta îi împărtășește sentimentele sau nu; Cris e îndrăgostită de Punky, însă nu știe dacă relația lor va dura înafara sanatoriului; Ana este îngrijorată în privința surorii sale mai mici și consideră că îi ascunde anumite lucruri importante. Ce se va alege de toți acești învingători, oameni care în ciuda problemelor psihice pe care le au se încăpățânează să trăiască până la capăt, fără compromisuri?

OPINII FINALE

Trebuie să spun că rezolvarea intrigii eu aș fi văzut-o puțin altfel, dar asta nu înseamnă că decizia Cristinei nu m-a luat prin surprindere. În genul de situație în care te întrebi cine a ucis un personaj și de ce, având de ales între oameni cu diferite probleme mintale în stadii destul de avansate, e greu să nu iasă ceva interesant oricare ar fi deznodământul. Nu acesta este însă lucrul care mă face să nu acord un punctaj maxim cărții. Din punct de vedere structural, ca orice alt roman al Cristinei, totul este perfect logic, acțiunea se îmbină și toate conflictele sunt încheiate. Eu, personal, nu am putut empatiza cu personajele.

Nu pot empatiza cu relația dintre Ana și Cris sau dintre Ana și mama ei moartă. Nu pot empatiza nici măcar cu relația de prietenie dintre Ana și iubita crush-ului ei, Sagri. Asta nu este în niciun caz vina autorului, ci strict sistemul meu este de blamat pentru acest lucru. Sunt perfect conștientă că inclusiv în propriile mele cărți am abordat aceste teme, însă doar pentru că în mintea am folosit niște stări pentru a înlocui persoanele în cauză, de fapt; creierul meu dă eroare pentru termeni gen „mamă”, „soră” sau „prietenă”, în general orice relație apropiată de o altă femeie, iar asta categoric ia din farmecul cărților pentru mine. Deși am putut înțelege foarte bine gândurile Anei privind relația sa cu Sin, automatismele mele mi-au impus din start să refuz măcar înțelegerea rațională a stărilor în legătură cu cele trei entități reprezentate prin Cris, mama Anei și Sagri, dar asta e deja altă discuție. Din moment ce toate scenele de apropiere sau afecțiune între aceste personaje nu au trăit nicio emoție în mine, întreaga carte s-a bazat pe relația Ana-Sin, pe care clar am savurat-o la maxim.

Am zis în introducere – nu aș fi putut empatiza nici cu această stare dacă nu aș fi fost îndrăgostită la rândul meu și nu aș fi înlocuit în mintea mea personajele cu realitatea, dar din fericire, am fost în asentiment cu Ana la acest capitol. Ce înseamnă să te îndrăgostești de cineva când suferi de anxietate și depresie, ce înseamnă când descoperi că și celălalt are anumite probleme psihice și cum faceți lucrurile să funcționeze. La acest capitol, Ana mi s-a părut cel mai firesc personaj, cel mai propriu. Sunt perfect conștientă de cât de greșit e să spui că nu îți place o carte doar pentru că tu nu ai fi făcut același lucru ca un alt personaj, dar de fapt, ne căutăm pe noi în cărți, așa cum Ana se caută pe ea în oamenii din jur, cum noi ne căutăm la rândul nostru în oamenii din jur, etc. A fost o carte bună dar greu de digerat pentru mine, datorită faptului că a trebuit să trec mai întâi printr-un vârtej de sentimente care au venit peste cele pe care le simțeam deja; a fost o carte bună pentru că a avut mister, a avut pasiune, speranță, un final fericit. A reușit să mă convingă că învingătorii suntem noi, cei care ne încăpățânăm să trăim? Exact pe cât a reușit Sagri să o convingă pe Ana. „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” este un ghid de căutare a sinelui pentru cei care abia se simt în stare să-și târască oasele peste încă o zi plină de greutăți și prea puțină fericire. Îți vine să te dai cu capul de pereți când te gândești că indiferent ce o să se întâmple mâine și o să fie bine, tu tot ești nevoit ca ACUM, în acest moment, să treci printr-o stare de rahat, care se va mai repeta oricum? Citește Zilele…!

Pe lângă imaginea de suprafață, de carte plină de acțiune, dramă, sens în modul convențional, Zilele… este un roman despre cruda realitate a multor oameni care se simt blocați în propria minte, se simt singuri și învinși. Nu neapărat pentru cei care merg la psiholog și au deja o etichetă cu „depresie” pe ei. Este, poate, tocmai pentru cei care refuză să creadă în astfel de boli, dar care se vor regăsi perfect în cele cinci personaje. O carte despre lupta cu viața, o carte plină de durere și traumă. Nerecomandată celor care gândesc că „tristețea” poate fi vindecată peste noapte dacă „gândești pozitiv”, totuși. Sper să deschidă ochii oamenilor asupra acestor probleme: uite că bolile mintale au și efecte fizice, ce scuză mai ai acum să spui că „e doar în mintea noastră”…?

   Cristina dă muie opiniilor mulțimii, ca de obicei. Kills ‘em with kindness.

3

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Poezii pentru văduve, recenzie

img_8844

Dacă deschizi cartea asta la orice pagină, e imposibil să nu vrei să o citești. Exact așa mi s-a întâmplat și mie la Gaudeamus, la standul Herg Benet, și acum am reușit în sfârșit să savurez această colecție de poezii macabre și foarte comice.

 Cartea are mai multe părți însă mie cel mai mult mi-a plăcut prima, cea în care ni se conturează imaginea unei văduve by choice, care își înjură cu fiecare ocazie bărbatul deja ucis cu sânge rece. Nu știm dacă e aceeași femeie sau același bărbat, dar nu contează, orice mânuță arată bine când iese din pilaf, nu-i așa?

Urmează o parte cu poezii scurte despre diverse filme celebre; pe majoritatea nu le-am văzut așa că nu am prins glumele, însă cele gen Twilight sau Fifty Shades mi-au adus categoric un zâmbet pe buze. Iepurele Afurisilă este de asemenea un personaj foarte vesel conturat de Marcica iar ultimele versuri chiar m-au dat pe spate („rea nu-i cine-i mică, mică-i cine-i rea„). Mai există o parte cu poezii la fel de răutăcioase din tren și câteva random. Îmi place foarte mult stilul Marcicăi, nu știu dacă am mai citit poezii așa de mizantrope până acum însă categoric mi-a plăcut foarte mult cartea ei. E imposibil să nu o termini dintr-o singură lectură pentru că totul e foarte cursiv, versurile sunt scurte și cu rimă iar temele, cel puțin originale. Nu i-am acordat un punctaj maxim pentru că am simțit o lipsă de dramă, parcă mi-aș fi dorit să citesc despre mai multe feluri în care văduva a ajuns văduvă. Alte caracteristici ale cărții mai pot fi: creepy, sexy într-un mod vulgar, dulce, trist, adevărat. Recomand oricum cu mare căldură acest volum de poezii, vă va face ziua mai bună și vă veți simți mai împăcați cu gândurile voastre negre și lipsa de chef pentru a fi o persoană decentă și binevoitoare – sentiment pe care eu l-am avut de multe ori. Good job.

4

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: