Dacă de curând am scris un articol pe tema seriei Harry Potter și motivele pentru care mie una nu mi-a plăcut, vreau să risc să-mi enervez cititorii și cu un articol comparativ între seria lui J.K. Rowling și Academia Vampirilor de Richelle Mead, care pentru mine ar aceeași valoare emoțională precum adevărații împătimiți Hogwarts.
În primul rând, deși cititul a fost pasiunea mea de când am învățat să citesc, au existat pauze chiar și de câțiva ani, atunci când eram mică, între cărțile pe care le citeam. Academia Vampirilor a rezolvat această problemă a mea în 2010 și de atunci nu a trecut lună fără să citesc măcar o carte. Pentru a mă putea ocupa corect de comparație, va trebui să vă mai spun niște lucruri (chiar dacă am mai atins subiectul de multe ori înainte) despre cea de-a doua serie, din moment ce despre Harry Potter găsiți tot ce trebuie aici. Vreau doar să mai menționez că opinia mea este strict subiectivă, deși voi încerca să o argumentez cât mai detaliat, și nu există nimic pe lume care să mă facă să-mi placă Harry Potter mai mult mult decât Academia Vampirilor, atât.
Academia Vampirilor o are ca protagonistă pe Rose Hathaway, care se luptă în toate cele șase cărți pentru a o salva pe prietena ei, Lisa, vânată pentru faptul că este o prințesă moroi, cât și pentru iubirea ei (aici apare triunghiul amoros din orice serie YA/Fantasy) pentru Adrian și Dimitri. Richelle a creat astfel o lume evident vampirească, cu denumiri gen moroi, dhampir, strigoi, etc. Sub-ploturile sunt multe, astfel încât seria a primit și un spin-off intitulat Bloodlines, format din alte șase cărți pe care nu le-am citit. Fără să mă axez prea mult pe povestit, vreau să trec direct la părțile care pentru mine fac această serie de n ori mai bună decât Harry Potter.
Avem așadar de a face cu două serii în aproximativ același gen, una mai young adult decât cealaltă – Academia Vampirilor, bineînțeles. Dacă la Harry Potter m-am plâns că s-a atins foarte superficial subiectul de dragoste, în Academia Vampirilor am avut parte din plin de astfel de scene, lungi paragrafe explicative, tot felul de răsturnări de situație, fără ca acesta să fie subiectul principal al seriei. Încă din copilăria mea, m-au impresionat mai degrabă lucrările (cărțile, desenele animate) în care există o prietenie puternică între personaje, decât o poveste de dragoste supranaturală sau ceva de genul. Avem din plin parte și de așa ceva în AV, legătura dintre Rose și Lisa fiind indestructibilă până la capăt. La Harry Potter se încurcă într-un final borcanele: Ron și Hermione se cuplează, există chiar o scenă în film care ne sugerează o posibilă legătură și între Harry și Hermione, deci toată esența dispare. Aș fi avut aceeași părere dacă în AV ar fi existat vreo scenă de sex între cele două prietene, dar nu s-a întâmplat așa ceva.
De asemenea, ca o basic white girl care sunt, romantismul bine scris este lucrul meu preferat din întreaga lume și chiar și acum mai am fiori când mă gândesc la scenele dintre Adrian și Rose, pe care, din păcate (spoiler alert!), nu l-a ales într-un final, deși nu pot să spun că Dimitri ar fi mai prejos. Nici nu am ce comenta la Harry Potter pe această temă pentru că romantismul este zero acolo din punctul meu de vedere iar crush-urile lor copilărești (Luna și Harry, tipa obsedată de Ron, etc.) par dintr-un cu totul alt tablou.
Ajungem și la teme mai profunde, precum stilul de scriere al autoarelor, una americancă iar cealaltă englezoaică. Am citit ambele serii în limba română, însă pot spune cu mâna pe inimă că Mead e clar superioară iar faptul că în clasa a șasea/șaptea citeam vreo 200 de pagini pe noapte, însetată să aflu ce se mai petrece în Academie, spune totul. Harry Potter m-a plictisit până la lacrimi, nu neapărat din cauza acțiunii în sine, după cum am mai spus.
Am fost atacată la un moment dat cu argumentul “tu ai citit Harry Potter prea târziu”… Spun doar că voi reciti Academia Vampirilor în curând, de data aceasta în limba originală, însă sunt 100% sigură că îmi voi păstra opinia. Am mai avut experiențe de genul, când am recitit o carte peste zece ani și mi s-a părut și mai extraordinară. Nu cred că perioada de timp are vreo legătură.
Referitor la construcția personajelor, nu are rost să mai spun cât de mult m-am putut raporta la ele și le-am înțeles intențiile, cât de fresh mi s-a părut fiecare volum nou, cât de implicată eram în poveste și îmi doream ca acțiunea să decurgă într-un anumit fel. Trebuie să menționez că am văzut și filmul făcut pentru prima carte și nu mi s-a părut chiar așa de jalnic; a respectat acțiunea, cast-ul a fost problema din punctul meu de vedere. Dacă mizau pe un aspect mai underground, ca să-i zic așa, sigur ar fi avut mai mult succes. Realismul nu strică niciodată, nici când vine vorba de vampiri și astfel de lucruri.
Academia Vampirilor a avut o foarte mare parte din lucrurile pe care încă la caut eu la o carte: dramă, violență, tragedie, dialoguri bune, personaje puternice, poveste intrigantă și originală, acel strop de darkness&mystery, realism… lista poate continua la infinit (nu chiar). Este Academia Vampirilor ceva ușurel de citit, mai pentru adolescenți, nimic care să-ți schimbe viața, să muște din tine? Da. Însă comparativ cu Harry Potter, emoțiile pe care le-am simțit în timpul lecturii au existat cu adevărat și după atâția ani, încă-mi amintesc numele personajelor și multe din momentele cheie ale poveștii. Asta spune ceva, din moment ce eu sunt genul de cititor fără o memorie prea bună. Comparativ și cu alte serii YA/Fantasy, AV mi s-a părut chiar profundă, situațiile au fost exploatate până la capăt iar excursia lui Rose în Rusia împreună cu Dimitri chiar că-mi trezește pofta să pun chiar acum mâna pe cărți, dat fiind pasiunea mea recentă pentru această țară și cultura ei.
Cele două serii se aseamănă la capitolul de luptă fizică, la tematica academie vs. școală de magie, fiecare fiind foarte diferită de școlile obișnuite. Ce nu găsim în AV însă este ideea de eroină indestructibilă, când știm dinainte că orice s-ar întâmpla, finalul va fi fericit. Spre deosebire de Harry, slăbiciunile lui Rose sunt mult mai bine evidențiate încă de la început și ne îndoim de multe ori de reușita ei pe parcursul acțiunii. Plus că scopul nu e chiar salvarea lumii, ceea ce o face să pară mai umană, mai pe înțelesul nostru. Magicienii de la Hogwarts însă pun o barieră foarte clară între ei și restul oamenilor, pe când Mead a știut exact cât de mult să limiteze cele două lumi. Ca și adolescenți, personajele din AV au purtări mult mai apropiate de ce știm noi, Rowling s-a autocenzurat foarte mult iar eu detest acest lucru în orice carte. Nu se mai pune problema de middlegrade când protagoniștii au depășit vârsta de școală generală… a fost vreodată menționat cuvântul “sex” sau “iarbă” în HP? Nu prea cred. Îmi place de asemenea și faptul că în AV nu există un antagonist anume, echivalentul lui Voldemort, ceea ce din nou, face lumea creată puțin mai credibilă.
Pe foarte scurt, cred că AV are tot ce a lipsit din HP și chiar în plus.
Recomand seria cu multă căldură și abia aștept să o recitesc în viitorul foarte apropiat, pentru a putea reveni cu idei fresh despre serie și probabil să ajung să citesc și Bloodlines. Părerea mea rămâne în continuare faptul că HP este mai degrabă pentru cei care citesc să scape din lumea înconjurătoare complet, mai degrabă decât să pătrundă mai adânc în ceva asemănător cu realitatea contemporană. E o chestiune de gust, nimic personal. Suntem liberi să vedem ce vrem noi în lectură, categoric există genuri pentru fiecare.