Blestemați, recenzie

Aceasta este prima carte din trilogia cu același titlu. Cel de-al doilea volum se numește “Apocalipsa” și a fost publicat la aceeași editură în 2013.

Trebuie să spun că această lectură a fost pe cât de plăcută, pe atât de zdruncinată. Printre primele mele gânduri a fost și cât de mult mi s-a părut că atmosfera seamănă cu cea din Ed, Edd și Eddy, de pe dealul cu multe gunoaie și lucruri abandonate dar această observație este strict cea a unei persoane crescută în generația ’90, presupun. Cel mai pe scurt, avem parte de mult iad, locul unde se desfășoară cea mai mare parte din activitate iar protagonista este Maddie și are treisprezece ani.

“Ceea ce face viața să fie iad e ideea oamenilor că ar trebui să fie rai” este o mantra repetată de către Maddy pe tot parcursul romanului. Părinții ei sunt constant aduși în discuție, fiind niște foști hipioți care sunt acum foarte celebri la nivel internațional, foarte fixiști și mult prea ocupați pentru a-i oferi lui Maddie altceva înafară de bunuri materiale. Astfel, Maddie a crescut urând superficialitatea, fiind foarte cinică cu privire la orice însă dorindu-și totuși să fie plăcută celor din jur, în special unui anumit personaj. În Blestemați avem moartea privită ca pe o renaștere, o reinventare, o altfel de continuare a vieții.

Dacă v-ați imaginat vreodată o puștoaică de treisprezece ani bătându-l măr pe Hitler în iad, categoric asta e cartea perfectă pentru voi.

Fiecare capitol începe cu un monolog la persoana a II-a de la protagonistă către Satan și multe dintre acestea se bazează pe flashback-uri din viața de muritoare a lui Maddie, care a murit într-un fel original dar și tragicomic, la fel ca George din serialul Dead like me – o altă comparație pe care nu mă pot abține să nu o fac. Recunosc că mereu am fost pasionată de povești care prezintă incursiuni în viețile morților. Totul merge foarte linear până într-un anumit punct, îți poți face niște idei clare în legătură cu direcția în care ar putea merge acțiunea dar trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut deloc ce a făcut Chuck cu finalul.

Maddie își găsește niște prieteni în iad, începe să se obișnuiască și apoi o grămadă de lucruri se întâmplă în lanț și situația se schimbă, chiar după ce se împăcase cu acest gând și noua ei existență. Iadul este prezentat ca un cartier mărginaș de care nu a mai avut nimeni grijă iar locuitorii săi variază de la personalități istorice la victime colaterale ale ororilor din diverse secole. Dacă pentru prima jumătate a cărții am dat paginile însetată să aflu cât mai multe detalii despre viața în iad, comparațiile dintre existența de dinainte și după moarte și mai ales, felul cum a murit protagonista, după anterior menționatul punct culminant recunosc că m-am simțit puțin pierdută. Deși la un moment dat simțeam că citesc ceva scris de mine însămi, nu mă așteptam ca intuiția mea să fi avut dreptate iar acțiunea să fie așa de previzibilă.

Halloween-ul obligă toți morții din iad să se costumeze în persoanele care erau înainte de a muri și să iasă printre ceilalți muritori, până la miezul nopții. Aceasta este scena finală, după care acțiunea se continuă în volumul doi, pe care nu sunt sigură că vreau să-l citesc. Deși la nivel de stil Chuck nu avea cum să mă dezamăgească, combinând toate elementele care-mi plac mie la o carte – nihilism, moarte, Satana -, tind să spun că e chiar copilăresc și greu de luat în serios ce se întâmplă în ultimele pagini și nu văd cum ar putea salva situația volumul următor. Dacă aș putea da o notă doar pentru prima parte, ar fi cu siguranță mult mai mare însă voi încerca să fac o medie în acordarea punctajului. Ce nu mi-a plăcut deloc este chiar banalitatea încheierii, modul de rezolvare aparentă a conflictelor și chiar aerul de roman YA tipic; consider că se putea întâmpla ceva mult mai șocant, neașteptat și potrivit restului acțiunii, refuz oarecum să cred că a avut loc în modul descris de autor.

Recomand cartea celor în căutare de ceva relaxant, foarte comic, dulce pe alocuri, nu foarte solicitant și totuși, cool.