Kremlinul de zahăr mi-a părut a fi o combinație între Dan Lungu și George Orwell în 1984, având desigur caracteristicile tipice ale stilului sorokian – violența, erotismul, teroarea.
Cartea este o distopie a Rusiei din anul 2028, care nu pare deloc prea îndepărtat de prezent – un gând înfricoșător; este condusă de Țar și Țarină, se află sub influența directă a Chinei și se construiește un zid menit să-i apere pe „creștinii adevărați”. Această formă de comunism presupune lucruri asemănătoare cu perioada comunistă din România: trădătorii sunt tortuați, oamenii mor de foame, cultul personalității… însă există ceva aparte, mai modern și oarecum sci-fi: hologramele, roboții „isteți” și în general, tot ce ține de aparaturi. Cam acestea ar fi detaliile de suprafață ce trebuie știute despre Kremlinul… și să nu uităm, desigur, metafora centrală: zahărul.
În roman sunt prezentate scene și personaje nerepetitive, fără legături directe între ele. Avem parte de oameni din diferite medii sociale (urban/rural), cu diferite funcții (opricinic/angajat în fabrică), aflați în diferite condiții (condamnați/oameni „liberi”). Începutul se conturează în jurul unei fetițe care primește de Crăciun un Kremlin de zahăr, ale cărui turnulețe trebuie să le împartă cu membrii familiei. În continuare, fiecare din întâmplările prezentate conține aceeași referință și transmite același mesaj. Acest Kremlin de zahăr, o replică dulce a orașului alb, are o însemnătate diferită pentru personaje – de la adorație față de conducător, la conștientizarea faptului că lumea se va schimba. Și prin lume mă refer, desigur, la Rusia.
Ce mi-a plăcut foarte tare la această carte, ca și la Inimile celor patru, este faptul că deși la prima vedere pare întortocheată și greu de înțeles, cu tot felul de cuvinte rusificate și exprimări nenaturale pentru un vorbitor de limba română, este de fapt foarte simplă și ne spune ceea ce știm deja în adâncul nostru. Mi-a plăcut enorm capitolul despre casa de toleranță și alternanța dintre poezie și vulgaritate, atât de mult încât vreau neapărat (și este pentru prima oară când fac asta) să transcriu următorul pasaj:
Deschide prohabul pantalonilor opricinicului, îi scoate afară animalul. Este puternic animalul din pantalonii lui Ohlop! Este renovat de meșterii iscusiți ai medicinei chinezești, lungit, întărit, cu patru inserții de cartilagii, cu un ascuțiș din superfibre, cu stropi în relief, cu un val cărnos, cu un tatuaj mobil: o herghelie de cai sălbatici ce aleargă pe scula opricinicului!
A mai existat de asemenea și un capitol despre modul de evadare al sinistraților, în care reușeau să se răzbune pe Țar, Țarină și copiii lor. Cumva, deși elementele sunt cele „obișnuite”, această Rusie din 2028 îmi pare și mai rea decât cea de acum o sută de ani, să zicem. Împletirea dintre opulența celor aflați la conducere și teama în care trăiește restul populației (să nu uităm de Sfântul Amonia căruia trebuie să-i dai tot ce ai la tine când îl vezi), alimentată cu violența în cea mai brută formă a ei, cu sângele, ura, foamea și lipsa generală de speranță a oamenilor fac din acest roman o altă mare capodoperă a lui Sorokin, care am înțeles că trebuie citită alături de o altă carte a sa, Ziua Opricinicului. Kremlinul de zahăr ar fi o relatare mai obiectivă a sistemului din 2028, mai cuprinzătoare.
Recomand cartea celor care nu se tem de realitate, să simtă totul până la os, să realizeze că răul, spre deosebire de Rusia din 2028, nu are ziduri. „Odios” este cuvântul ce-mi vine în minte când mă gândesc la cărțile lui Sorokin, însă în cel mai pozitiv mod posibil: nu poți decât să-l iubești pentru că-ți oferă această realitate, în care parcă te blochează în timp ce citești, tocmai pentru a suferi laolaltă cu personajele sale. Fiți fericiți dacă viețile voastre sunt altfel, dacă puteți cumpăra câtă mâncare vreți, dacă sunteți liberi. Kremlinul de zahăr e la fel de dulce ca un viol al întregii ființe.
P.S. Și să nu uităm de nelipsita cocaină… yum…
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns