Miasma, recenzie

img_7110

Menționez că nu am citit prequel-ul seriei așa că m-am simțit asaltată de informații încă de la primele pagini, însă cred că am reușit să le leg între ele pe parcurs.

Miasma pare a prezenta lupta dintre bine și rău – avem Lume și Ne’Lume, Oameni și Ne’Oameni. După o analiză mai profundă, cred că prezintă doar o lume obișnuită și nimic prea de domeniul SF-ului. Nu mi-a trecut nicio secundă prin minte că aș citi o carte fantasy, fiindcă totul părea foarte bine ancorat în realitatea oferită de Flavius și mai mult decât atât, totul părea familiar și perfect normal.

Alrauna este cetatea în care are loc acțiunea romanului iar această cetate este împărțită între trei: Primi, Medii și Infimi. Primul element misterios este arsul descoperit pe treptele bisericii și luat în custodia preotului, Sarban. Cartea are de asemenea cinci părți și fiecare este prezentată dintr-o perspectivă diferită. Avem astfel o lume în lume, cum este foarte des menționat de-a lungul romanului, viziuni diferite conturate în jurul aceleiași povestiri. Mi-a luat ceva să înțeleg finalul, căci la o primă vedere m-a dezamăgit, nu a fost nimic spectaculos, după care am realizat că Flavius și-a construit povestea așa de bine încât toate misterele au fost elucidate până la Epilog și singurul rămas în picioare era, desigur: Ce se va întâmpla mai departe după toate astea? Pentru o carte de acest gen te-ai aștepta la un element foarte șocant, care să te sperie, să te intrige, să-ți hrănească setea de continuă violență, plantată nu de Flavius, ci de firea umană în noi. Însă, la fel ca întregul roman, ce se întâmplă mai departe aparține total firescului și ce ar trebui poate să ne șocheze, este tocmai realizarea acestui fapt: lumea noastră nu e cu mult diferită de Alrauna.

O altă intrigă e reprezentată de copilele adormite care nu se mai trezesc din somnul lor profund, la început lipsit de orice explicație și apoi tratat de oameni ca orice altă temă controversată: cu multe opinii personale fără temei. Se ajunge în scurt timp la religie, Alrauna fiind o cetate fără Sfânt și în căutarea unuia, și astfel, la lupta dintre Lume și Ne’Lume. Deși ne sunt depănate fel de fel de legende, adevărul la care se ajunge este unul de natură distructivă: răul nu poate fi stăvilit decât prin moarte, iar Flavius a avut grijă ca povestea lui să aibă suficienți antagoniști. Printre personajele a căror viziune o aflăm prin intermediul capitolelor se numără Sarban, preotul, ce ascunde o poveste foarte tristă legată de întoarcerea sa în Alrauna, Lili Bunte, una dintre copilele cetății și preferatul meu, Alecu Deleanu. Unul dintre cei mai mari reprezentanți ai răului din poveste este Omul-cu-cap-de-cal, care este la rândul său un povestitor (/prevestitor?). Miza romanului este una foarte simplă; fiecare Lume vrea să se extindă asupra celeilalte iar asta duce la un război.

Nu îl pot numi neapărat un roman horror, deși are foarte multe elemente specifice genului. Thriller ar fi prea puțin spus pentru a cuprinde în definiție tot ce s-a petrecut în acest roman, de la scenele ușor erotice și în special de masturbare, la căutările unui filosof nebun, la crime, disecții și mai apoi, lucruri perfect inocente cum ar fi un crush dintre doi copii sau viața de zi cu zi al unui școlar. Este o lume foarte complexă, în care predomină boala, nebunia și mizeriile oricăror suburbii din lume, învelită în superstiții și credințe bine înrădăcinate în personaje. Partea cea mai cool e că fiecare personaj își are dreptatea sa și totuși nimeni nu deține dreptatea absolută. Nimeni nu minte și totuși adevărul nu ne este dezvăluit în mod direct, ci doar de Flavius. O lume într-o lume.

Dacă ești în căutarea unei povești care le are pe toate, în cea mai brută formă a lor și vrei să te privești pe tine în ochi, atunci când poate te recunoști în raționamentele personajelor, dacă vrei ceva sincer și înfiorător, dar revigorant în același timp – citește Miasma #2. Flavius Ardelean este definiția unui scriitor bun și e imposibil să nu te lași captivat de stilul său de scriere, complet diferit de orice alt autor român sau străin pe care l-am citit până acum. Originalitate, violență, sânge, vomă și căcat, mult căcat… Eu una nu m-aș putea gândi la o combinație mai bună pentru un roman ce merită citit. Abia aștept să pun mâna pe următorul fiindcă știu că o să-mi placă cel puțin la fel de tare.

4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: