Cristina Boncea

M-am gândit că această temă este destul de utilizată în literatura contemporană, în special cea străină, așa că vreau să vorbesc puțin despre cele trei romane citite de mine care au persoane bolnave de cancer în prim-plan. Acestea sunt Sub aceeași stea, O sută de zile de fericire și Oscar și Tanti Roz. Vreau să fac o mică paralelă și să-mi exprim opinia privitor la abordarea acestei teme în literatură, în general.

În primul rând, celebrul roman a lui John Green a fost o dezamăgire, la fel cum mă așteptam dinainte să-l citesc. Am așteptat vreo doi ani cred, înainte de a pune mâna pe carte, și nu mi s-a părut deloc că s-ar ridica la nivelul de faimă pe care îl are. Nu știu dacă e pe bune citatul ăla, conform căruia Green credea că e o boală doar a câinilor acest cancer, dar după ce i-am citit romanul am început să-i dau crezare. Ar fi foarte ipocrit din partea mea să spun cum se simte sau nu se simte o persoană bolnavă de cancer dar cred că pot să acuz majoritatea autorilor care scriu despre această boală pentru același motiv:

dacă nu ai (avut) cancer sau nu ai fost alături de cineva care a suferit de această boală, în fiecare etapă a ei, nu scrie o carte despre așa ceva, bazat pur și simplu pe documentare de pe internet. Mi se pare o insultă adusă oamenilor care chiar trec prin această situație, care este prezentată cu totul altfel în literatură sau media în general.

Revenind la John Green, părerea mea pur subiectivă este că a nimerit partea în care cancerul e a pain in the ass și te face depresiv, astea fiind caracteristici generale ale bolii, însă mi s-a părut ridicolă toată povestea de dragoste dintre Hazel și Augustus în acest context: iei doi copii care se luptă pentru viața lor în fiecare zi și-i trimiți în Amsterdam să facă nebunii, ca un ultim omagiu adus vieții. Și chestia aia cu tratamentul care funcționa doar la 10% din oameni, printre care și Hazel Grace… Serios? Nu pot să nu mă iau și de faptul că oricum toate romanele lui Green sunt la fel, alege mai multe elemente cu cât mai random cu atât mai bine și le aruncă în poveste pentru plăcerea adolescenților. Eu nu cred că un adevărat bolnav de cancer ar putea lua în serios povestea aia, că ar putea da curaj cuiva or smth like that – dar din nou, asta e doar opinia mea și nu am extrem de multe cunoștințe despre cum e să ai cancer; pot doar intui că Green nu a atins subiectul la adevărata sa profunzime.

O sută de zile de fericire a fost o carte bunicică, care e prezentat etapele cancerului într-un mod umoristic, având un personaj-narator și un final pe măsură. Concluzia la care ajunge acest personaj, un bărbat între doi vârste cu familie și copii, care suferă de cancer la stomac și consumă gogoși în fiecare zi este tragi-comică însă nu pot găsi lacune în discuțiile sale cu doctorii sau stările prin care trece, totul pare extrem de realist. Omul nu este cu adevărat răpus de cancer, cel puțin nu fizic și așa ajungem la titlul și coperta cărții, foarte potrivite. O persoană care află că urmează să moară în scurt timp și își propune să se bucure la maxim de această perioadă, fără a lăsa la o parte toate greutățile aduse în viața sa de acest blestem. Poate sună a exact ce a făcut John Green, dar deosebirea constă în stilul de scriere și lipsa dorinței de a face din cancer o poveste care să vândă, ceva care poate fi palpitant și romantic. Nu am auzit adolescenți spunând că ar vrea să sufere de cancer ca să aibă și ei parte de o poveste romantică după ce au citit O sută de zile de fericire așa că o să presupun că problema e la Green.

În final ajungem la Oscar și Tanti Roz, probabil cea mai realistă poveste dintre cele menționate anterior. Avem un copil care e perfect conștient de starea în care se află și nu încearcă să disimuleze nimic. Știe că va muri, știe cum îl văd alți oameni și le detestă mila, dar cumva, își găsește alinarea într-o asistentă medicală ce îl învață să-i scrie lui Dumnezeu. Vedem astfel cum un puști reușește să-și facă singur puțină lumină în suflet cu ajutorul credinței, lucru pe care mulți adulți, fie ei și perfect sănătoși, nu reușesc să îl facă. Este un roman foarte scurt, ce-i drept, dar Schmitt a reușit să surprindă măcar puțin, sunt convinsă, starea pe care ți-o induce o astfel de boală. Cu siguranță e ceva ce oamenii dinafară, oricât de apropiați ar fi de cei bolnavi, nu o pot înțelege, trebuie să fie un cu totul alt nivel de disperare, durere, teamă și ură, așa îmi imaginez eu. Am simțit toate aceste lucruri în sufletul personajului principal, așa că poate, spre deosebire de Green, Schmitt știe măcar despre ce vorbește și nu a ales un lucru teribil la întâmplare, doar pentru a contura o poveste în jurul său. Big up pentru această carte, e un must read!

Concluzia mea este că nu-mi place să citesc cărți pe această temă, în principal pentru că nu sunt realiste și perpetuează ideea conform căreia cancerul este doar un lucru dramatic peste care poți trece cu puțină iubire din partea altui om. Cancerul nu este o glumă, nu este ca atunci când te tai puțin la mână și cineva pupă și-ți trece. Sunt destul de sigură că vindecarea sufletului durează cu mult peste vindecarea bolii, dacă persoana respectivă reușește să o învingă. Sunt destul de sigură că îți ia alți ani buni din viață și că oricum nu vei putea uita niciodată prin ce ai trecut; în nici un caz o cină romantică în Amsterdam nu te va face să-ți uiți moartea iminentă, durerile pe care le ai și probabil gândul că nimeni, oricât de mult și-ar dori, nu poate înțelege prin ce treci. Sunt destul de sigură că nu așa e cancerul, John Green. Probabil mulți autori au făcut greșeala lui și m-ar enerva și mai tare să citesc din nou astfel de cărți, care folosesc cancerul ca pe o scuză pentru simpatia publicului. „Read my book, the kids have cancer”… yuck. În orice caz, așa văd eu acest subiect din literatură. Nu mi-am dat prea tare interesul să găsesc și alte cărți mai bune despre acest subiect, așa că vă întreb pe voi: ce romane pe tema cancerului ați citit și cum găsiți tratarea acestui subiect în literatură?