Nu înțelegeam care e faza cu tricourile și coperta la început, nu știam la ce să mă aștept de la cartea asta – eu nu citesc fragmente înainte de a citi o carte iar descrierea de pe spate nu m-a prea lămurit, nu că i-aș fi acordat mai multă atenție. E totuși o carte scrisă de Cristina Nemerovschi, nothing can go wrong.
Cred că dintre toate cărțile ei, asta hit the closest to home. Am realizat cât de mult seamănă universurile pe care ni le-am construit noi în minte, temele care ne bântuie pe mine și pe Cristina. Moartea unei persoane apropiate nu e neapărat ceva la care mă gândesc des dar faptul că asta e deja a doua carte în care predomină acel sentiment de pierdere m-a făcut să mă întreb dacă există vreun motiv mai profund pentru care ea scrie despre asta, I’m sort of scared to ask. Pe la început mi-a mai trecut prin minte și faptul că povestea Rockstarului ar putea fi doar o oglindă a Păpușilor, care nu m-a impresionat în mod deosebit, mai degrabă datorită unor lipsuri ale mele, în care nu o să intru acum. Am descoperit în foarte scurt timp că cele două cărți nu au nimic mai mult în comun decât moartea sufletului pereche.
Storm e protagonistul, care și-a pierdut fratele, pe Fire, în urmă cu patru ani, printr-un accident stupid pentru care el se blamează în continuare. Primul meu gând când am aflat modul prin care Fire a murit a fost să-mi spun că e ceva clișeic și seamănă oarecum cu ce s-a întâmplat în Păpușile dar apoi am realizat că nu există moduri clișeice prin care să mori, că oricum s-ar întâmpla, urmările sunt aceleași: nu te mai poți întoarce la viața pe care o aveai înainte, nici tu, nici cei dragi. Oricum ar fi murit Fire, asta nu are nicio importanță, Storm s-ar fi blamat oricum, pentru că asta e o reacție firească la un eveniment asupra căruia știm că de fapt nu avem niciun fel de control.
Nu am ajuns încă la partea care mi-a plăcut cel mai mult la această carte.
Se numește Rockstar pentru un anumit motiv, deși termenul este folosit exact precum cel de „unicorn” din trilogia Sânge Satanic, ultima carte mai precis – Rezervația Unicornilor. Cei doi frați gemeni făceau parte dintr-o trupă rock numită Hurricane Inside, a cărui vocalist e Storm. Succesul trupei este unul răsunător în România datorită faptului că fiecare membru al său urmează drumul corect pentru viața lor iar ăsta e singurul fel prin care poți avea succes cu adevărat, să fii ceea ce te-ai născut să fii. Totuși, o temă și mai importantă, care a fost reprezentată printr-un fel de povestire în ramă, este tema idolilor. Storm pleacă să se regăsească pe sine, să se vindece după cei patru ani de agonie în care a uitat cum e să te simți cu adevărat în viață și fericit și se întâlnește cu Lola, o cântăreață pe care a admirat-o cea mai mare parte din viața lui, ceea căreia îi datorează oarecum faptul că he was always honest until the end. Lola îi povestește despre Johnny, Johnny despre o altă persoană care l-a influențat pe plan muzical cât și personal și tot așa. Mi-a plăcut mult cum s-a pus problema cu „ce facem cu idolii idolilor noștri?”; Storm a ajuns să cucerească atâtea inimi și să ghideze atâția tineri datorită Lolei, care l-a inspirat, iar ea la rândul său a ajuns cine este cu ajutorul lui Johnny, însă legătura dintre toți acești oameni este ceva special.
De multe ori m-am gândit că subiectul ăsta, muzica și o trupă rock, mai concret, nu e deloc întâmplător pentru că as far as I know, Cristinei i-ar fi plăcut ei înseși să urmeze această carieră, dacă nu ar fi fost scriitoare (cred că ar fi bestial oricum, gândiți-vă dacă o carte ne trece prin o mie de stări, un cântec de-al ei probabil ar fi prea mult pentru bietele noastre suflete). Prin felul cum vorbea Storm despre fanii săi am descoperit sentimente asemănătoare pe care și eu le am față de cititorii mei și pentru care Cristina cu siguranță s-a inspirat de la proprii ei cititori; Storm vorbește constant despre bucuria de a atinge atâtea suflete, de a le arăta calea, de a-i învăța că viața se poate trăi cu adevărat doar atunci când ești sincer cu tine însuți. Am descoperit încă o dată cum Cristina pune în cuvinte lucruri la care am contemplat de când mă știu și mă ajută mereu să îmi duc propriile idei până la capăt, din moment ce oricum sunt foarte asemănătoare cu ale ei de la natură.
Mi-a plăcut de asemenea că Storm, deși foarte tânăr, nu mai are nicio legătură cu alți tineri din cărțile Cristinei, e complet marcat de tragedia din viața lui, e mult mai matur, se poartă foarte diferit față de M., spre exemplu. Nu mi se pare un nihilist din moment ce e așa adâncit în propria durere încât nu mai are chef să se preocupe și de prostia din jur, de care uneori doar se amuză dar no hard feelings, inima lui e prea plină de regret ca să-și consume energia criticând societatea din zilele noastre. Mi-a plăcut mult construcția asta și faptul că el e într-un fel o persoană foarte pozitivă și încearcă să se poarte cât mai bine cu oamenii din jurul lui care merită acest lucru. Nu știu dacă am văzut astfel de mustrări de conștință la M. Chiar îmi doream să mai citesc Cristina Nemerovschi din perspectiva unui personaj masculin, deși oricum ar fi el, am să-l compar veșnic cu M. În orice caz, nu de idei duce lipsă Cristina.
Apropo de minusuri, ea a spus că se gândea că nu mi-ar putea plăcea cartea din moment ce conține așa de multe flashback-uri, chestie care m-a enervat puțin la Păpușile însă în Rockstar e diferit, deoarece Storm trăiește atât în prezent cât și în trecut, spre deosebire de Dora. Cred că îmi displace doar ideea asta, că protagonistul stă în cur undeva în timp ce ne spune povestea lui de viață pe când irl, flashback-urile îți vin tocmai când faci ceva anume, dacă încerci să te gândești la trecut în mod intenționat, sunt doar amintiri amestecate – așa mi se pare mie. Așadar, flashback-urile cu Fire mi s-au părut foarte cool și într-o cantitate potrivită, nu m-a deranjat partea asta. Chestia frustrantă, mai degrabă la mine decât la Cristina e faptul că într-un fel, toate poveștile ei se termină la fel, super optimist și filosofic. Devin astfel romantice, indiferent câtă dramă a avut loc pe parcurs. Where is the mass destruction? Asta e frustrarea mea personală, Cristina nu are propriu-zis nicio vină dar mi-ar plăcea să citesc și ceva unde personajul principal nu reușește să facă pace cu el însuși, where he just loses it.
Deși am scris atâta, tot nu am ajuns la lucrul cel mai important pe care voiam să-l spun despre Rockstar. Două cuvinte: Tokio Hotel. Alte două cuvinte: Bill și Tom (Kaulitz). Voi presupune că asemănarea cu Storm și Fire e pură întâmplare, o întâmplare pe care o fuckin’ ador. Pentru că ei sunt my fuckin’ idols, unicornii mei, cei datorită cărora sunt încă în viață și sunt tot ceea ce sunt. Ei, înainte de Nemerovschi, mi-au arătat care e drumul pe care ar trebui să fiu (cum a zis și Ioana în carte, unii dintre noi avem nevoie de ghidare de la oameni precum Storm… adevărul e, cred, că toți avem nevoie să știm că există deja cineva care a întruchipat lucrurile pe care noi ni le imaginăm doar, fără să fim siguri că nu suntem nebuni – adică exact ce au făcut cărțile Cristinei pentru mine). Mi s-a părut super fascinant cum cei doi gemeni de la Tokio Hotel au vieți așa asemănătoare cu gemenii din Rockstar: au avut primul sărut cu aceeași fată, one of them is bisexual and so on. APROPO DE BISEXUAL!!! Plot twist-ul de la finalul cărții m-a făcut să vreau să o imit pe Alice, cu plăcerea ei pentru sânge și mutilare. Să îmi dau toată pielea jos și să o pun pe mine invers, cu sângele la vedere, să arăt precum Carrie.
Storm are un conflict dubios cu un coleg de trupă pe nume Tixx, care îl urăște de moarte pentru că e doar un narcisist care se fute cu minore și nu-i pasă de trupă. Storm, se înțelege. M-a mega frustrat acel final dar mi s-a părut și foarte comic, venit ca o ultimă lecție pentru Storm, care a învățat tot ce avea nevoie din întâlnirea sa cu Lola și idolii idolilor idolului ei. Dar nu vă mai spun nimic despre asta…
Revenind la ce spuneam înainte, asemănarea cu Tokio Hotel și povestea lor, combinat cu ideea că doar domeniul a fost schimbat însă efectele artei sunt aceleași și în literatură și în muzică, că „fanii” sunt acei oameni care vor să se lase ghidați pentru a deveni versiuni mai bune ale lor plus bucuria per totală că mintea Cristinei a semănat în romanul ăsta cu paradisul meu mintal mai bine ca niciodată m-au făcut să iubesc Rockstar și să n-o mai pot lăsa jos din mână. Am terminat-o în tren spre București și îmi venea să o citesc din nou, de la capăt, fiindcă mă plictiseam și nu găseam altceva de făcut la fel de mișto. Ce m-a oprit a fost gândul că trebuie să simt din nou durerea lui Storm la fiecare flashback și nu cred că a doua oară rezistam fără să plâng (ceea ce e scârbos, lacrimile sunt pentru cârtițe, rockstarurile nu plâng niciodată în momente de astea, ugh).
Nu vreau să vină Vicky cu un cuțit după mine dacă declar Rockstar cartea mea preferată de până acum a Cristinei așa că nu o să fac asta, dar cu siguranță e în top trei. Abia aștept să citesc următorul roman, ca de obicei. Nu știu dacă prin el Cristina a dus propria ei luptă deși sună aiurea când spun asta pentru că pare evident dar again, I’m way too afraid to ask. Ideea e că oricine poate fi atins de Rockstar, măcar într-o mică parte, personajele sunt foarte diversificate iar accentul nu mai e pus așa de mult pe ironizarea celor din jur cât pe poveștile de viață ale oamenilor care contează, care au pus o mână la schimbarea lumii. Cum ar fi să o omor pe Cristina din greșeală? hahah, cum să nu vă atragă o astfel de prezentare… Rockstar are de toate pentru toți, ca shaorma, doar că vine și cu tricoul ăla uberșmecher pe care acum îl vreau neapărat. Hurricane Inside e viață. When will MY Rockstar decide to come? Nu că aș avea nevoie de el, I am a Rockstar too.
