Cristina Boncea

V-ați întrebat vreodată cum scriau la început oamenii care au reușit să publice cărți? Sau poate vreți să aveți idee dacă ce scrieți voi în prezent are ceva în comun cu talentul literar… Nu sunt aici să vă răspund la întrebări, poate doar indirect. Am făcut însă un mic colaj de scrieri de-ale mele din diferiți ani, pentru a vă face o idee. Hai să ne amuzăm împreună, enjoy!

Sb nov 10 2007, 07:24

„In Hong Kong, a rasarit iar soarele, dar de data aceasta cu o sclipire neobisnuita. Vantul batea printre florile gingase care si-au scos capsorul la iveala, aratandu-si petalele rozalii. Marck, baiatul care a fost adoptat de catre primarul orasului, tocmai s-a mutat in oras. El va invata la Institutul Kongesfhield. Este o noua experienta, iar Marck va trebui sa se adapteze…
Ora 09:00, La cantina
Marck este singur si nimeni nu vorbeste cu el. Manacand trist, deodata o fata vine langa el si il saluta:
Amy: – Buna, eu sunt Amy, mergem impreuna in sala de clasa pentru ora de biologie?
Marck ii priveste ochii sai albastri, cercetatori, parul bucalat si blond… si roseste. O urmeaza, fara sa poata scoate un cuvant. I se parea tare frumoasa.
(…)
Ora 20:49,
Marck ii scrie un SMS lui Amy,

Draga Amy,
Ma intrebam, daca ai vrea sa dansezi cu mine la petrecerea de maine a scolii,
XXX
Marck
Si apoi o liniste deplina se aseza peste tot. Luna si stelele luminau sus pe cer. Lui Marck i se parea ca vede o fata mladioasa, vesela si inalta.
M: Amy, esti o steluta ce va straluci mereu in inima mea…”

În 2007 aveam 9 ani. Am avut internet de la 8 ani și publicam ce scriam în thread-urile de pe witchclub.ro, de unde am și preluat această mini poveste. Observații: da, aveam o chestie pentru nume obișnuite scrise prost (am refuzat să învăț engleză până la zece ani) și inventam unele de tot rahatul; nu știu de ce Hong Kong, nu am avut niciodată o pasiune pentru Asia și nici weeaboo n-am fost. Da, e o poveste foarte clișeică și siropoasă, mă distrează ăia trei de x din așa zisul SMS, dar înainte de asta, „- eu sunt Amy, spuse Amy” e… ahem, sublim. Cum ajunge cineva care scrie „florile gingase care si-au scos capsorul la iveala” să publice un roman de debut care conține scene de zoofilie? Wait around and you will find out.

Vi feb 01 2008, 04:29

„Nu mi-am dat seama, dar corpul imi era amortit… nu ma puteam misca. M-am trezit intr-un loc ciudat, intunecat si… pustiu. Eram obisnuita. Ochii mi se umezisera. Nu plangeam. Dar… simteam inauntrul meu… o… o rana adanca. Era teama… durere. Era ceata. Eram singura.”Eh… macar aici nu bate vantul!” mi-am zis eu. Dar… dar… era infiorator. Era incremenita pe loc. Ochelarii mi se sparsesera in mii si milioane de bucati care erau imprastiate pe jos. Ceata era densa. Inaintea mea, era o… o… padure. Multi copaci, inalti, cu tulpini groase… cu fete stranii sculptate in trunchiuri. Am reusit sa ma misc. Foarte incet.. si neincrezator. Intunericul cuprinde tot. Urlete groaznic de apasatoare se aud. Spaima… asta simt. Tot corpul meu este amortit privind in gol. In fata mea este… e-este… chiar…”

Now that’s more like it! Cred că se poate observa foarte ușor faptul că aici am încercat să fiu originală, să creez o atmosferă proprie, care să se potrivească mai mult cu starea mea de spirit decât cu standardele sociale, existente și ele, la rândul lor, în literatură. Nu am fost niciodată o fană înflăcărată a genului horror, mi-a fost mult timp teamă de întuneric și de filmele scary, însă aparent asta nu m-a oprit din a încerca să creez suspans, să fiu dark, plm.

Vi nov 06 2009, 03:57

„Petale de trandafir aruncate pe jos, miros de crizanteme in aer, fire de papadie peste tot.
Prezenta ta este absenta persoanei mele si prezenta mea este absenta sinelui tau. Nu ne completam asa cum credeam, de fapt, ne golim reciproc de putere.
Nu stiu ce gandesti, dar nici nu stii ce gandesc pentru ca daca ai sti tot universul din mintea ta s-ar cutremura: asta e modul in care te urasc.
M-ai distrus recapatandu-ti propriile forte. Egoismul tau nu aduce fericire – nici macar tie.
Parfumul lacrimilor mele este ca sarea cuvintelor tele – amar. Si stiu ca nu intelegi, dar peste cativa pasi in viitor ne vom reintalni cu adevarat si poate atunci vei putea pricepe. Acum suntem mici; prea mici si prea neajutorati ca sa gasim raspunsuri.
Eu ma intreb „De ce?” iar intrebarile ce te devoreaza numai tu le poti stii; pentru ca nu vorbesti. Cu nimeni, despre nimic. Esti singur.
Asa te vad eu: o intruchipare, o minte plina intr-un corp gol. Gandesti prea mult la nimic, faci prea putin din prea mult.
Esti abstract in imaginatia mea abstracta – sau poate doar eu te vad asa, ca… omul din oglina.
Iti amintesti cand zambeai? Iti amintesti cand mureai de curiozitate sa ma cunosti? Nici eu. Pentru ca nimicul ce ne uneste s-a dus, a disparut, nu mai e.
Tot ce ne inconjoara este ceea ce vedem, dar nu tot ce vedem este ceea ce ne inconjoara – ci ceea ce simtim.
Nu te simt aproape, chiar daca esti in fiecare zi langa mine. Te simt departe, ca o umbra, un spirit nefericit.
Urmand destine ce nu se vor unii niciodata.
Atunci am realizat: este timpul. este timpul sa-ti spun la revedere si sa deschid ochii catre un nou inceput, unul mai putin dureros. Se poate? Cer prea mult?
E doar parerea mea de vina sau chiar totul e mult mai usor pentru ceilalti – sunt eu singura?
Intrebari banale si fara sens pentru ca intrebandu-ma in continuare imi dau seama din ce in ce mai mult ca stiu deja raspunsul: NU.
Repet, nu – dar tot nu suna convingator.
Voi deschide o noua pagina si voi incepe sa scriu, exact asa. Te las in trecut.
Adio, iti soptesc, dar stiu ca nu ma vei auzi. Nu cred ca voi intelege vreodata sadismul tau si placerea ta pentru ca crea durere celorlalti, dar sunt sigura ca nici tu nu vei intelege vreodata adevaratul motiv pentru care ti-am vorbit: am vrut sa ma ajuti.
Un copil disperat in cautarea echilibrului sufletesc, aveam nevoie de tine si credeam ca ma poti ajuta. In schimb, nu am primit decat palme de la viata, ca o ironie a sortii. Nu are rost sa ma mai intreb de ce, stiu ca nu imi vei spune. Niciodata nu mi-ai spus ce gandesti. Niciodata.
Pe cand eu, am fost mereu acolo sau am incercat.
Tu… nu mai esti. Si poate ca nici eu nu mai exist. Dar voi reinvia pe cand tu imi vei lua locul, acela al unui suflet fugitiv. O vizita in timp. E timpul sa te intorci.
Iar pentru mine, e timpul vesniciei. Nu ai vrut sa ma urmezi – si vei ramane in loc.
Iar daca nu iti place, intreaba-l pe stejarul cel batran… iar acesta iti va raspunde.”

C’mon guys, this is talent. Aveam 11 ani, se vede că mi-o fi frânt vreunu’ inima deja. Nu că aș insinua că durerea te face să ai talent. Talentul te face să ai talent și eu am decis să păstrez toată compunerea asta pentru că îmi place foarte mult. Cred că treaba din 2007 și ce-oi mai fi scris eu înainte de asta, prin caietele mele vechi, era încercarea de a mă valida în ochii celorlalți și de a-i convinge că am talent; pe când chestia de mai sus e clar un fel de confesiune, scrisă strict pentru sufletul meu, așa cum trebuie scris orice lucru care poate avea valoare. Gj little Cristina!

Sb iul 24 2010, 01:16

„Inspre inserat fata inca statea intinsa pe pat meditand si incercand sa-si aminteasca, dar in zadar. Ce era, cine era, ce facea acolo si cel mai important, cum a ajuns acolo? Luna era mare si mai aproape ca niciodata. Stralucea in fosforescenta mai mult. Fereastra era crapata si se auzeau lupii cum urlau. Precis era undeva aproape de o padure. Era ceata si vantul batea tare dinspre nord. Se parea ca urma o furtuna.
In fata geamului aparu o umbra inalta si inspaimantatoare. Fata se ridica speriata din pat dar apoi se aseza la loc imaginandu-si ca are vedenii din cauza durerii de la cap.”

Adevărata durere de cap a fost a mea, încercând să caut ceva bine scris din 2010, cel puțin pe care să-l am printre materialele mele online și negăsind nimic mai bun decât fragmentul de mai sus. Ar putea părea că m-am întors la scrierea clișeică dar pot deduce că încercam mai tare să mă concentrez pe intrigă, să creez o poveste în adevăratul sens al cuvântului decât să arunc niște cuvinte frumoase laolaltă. Dacă aș sta să găsesc defecte fiecărui text în parte, aș face câte un comentariu după fiecare cuvânt, probabil, dar ideea e că pot să-mi dau și eu seama, alături de voi, de etapele pe care le-am pacurs, rezolvându-mi fiecare nemulțumire în parte, cu privire la stilul meu.

marți, 2 august 2011

„Cer prea mult? Da, cer. Simt lumina soarelui bătându-mi în spate. Mai e vreme pentru plajă? Nu. Mai e vreme… Niciodată nu m-am gândit câţi pacienţi sunt într-un spital. Câţi dintre ei supravieţuiesc. Cu atâtea vrăjitoare şi muze rău voitoare, cui nu i-ar sta serul în gât?
Hm. Şi mai spun că totul merge corect când ei de fapt nu şi-au primit deloc doctrina.Totul e bineee. Am făcut tot ce s-a putut. N-am omorât pe nimeni. Timiditate? Ce glumă. Nu-mi spune că ţi-au tremurat mâinile sau că ai avut remuşcări când i-ai smuls pulsul.
Nu e Halloween. Şi cei ce spun că lucrează ca distracţii publice în bâlciuri… mint!
Doctor ambulant. Încerci să inventezi o poveste plângăcioasă iar eu ajung să nu mai cred nimic din ce spui. Eşti unul dintre ei, dintre cei nimicitori şi chiar dacă la început am înghiţit găluşca, îţi spun, prietene, a doua oară nu va mai merge. Habar nu am ce ascunzi dar ştiu că e mare şi posibilităţile atât de vaste. Şi dacă mi-ai încredinţa mie secretul tău întunecat? Ce, apoi va trebui să mă omori?
Am atâtea aşteptări din partea ta şi tu nimic. Doar taci şi stai şi faci pe inocentul.
Ascultă şi ascultă bine. Ştiu totul. Eu aflu totul pentru că El vrea ca eu să ştiu.
Am chiar o viziune în care sanatoriul pentru psihopaţi are numele tău scris cu majuscule.
Zeii la care te rogi tu şi în care spui că crezi sunt atei. Ei nu dau un ban pe ce spui tu. Toţi sunteţi supuşi lor.
Vei spune că am un atac spontan de imaginaţie. Sau că sunt posedată. Sau chiar că blufez.
Nu poţi spune că nu corelez cu mine însămi. Eu am scris totul, totul îmi aparţine. Dacă e sau nu la fel de bun, ţine numai de Tine. Micul meu izvor de înţelepciune. Chiar încep să mă întreb dacă voi plăti pentru asta. Credeam că doar am inventat totul.
Cine e nebunul aici? Şah şi mat.”

Trecem deja la altă sursă și anume, blogul pe care-l administram prin 2011 și unde scriam doar chestii de genul. Îmi place că începe să se contureze mania mea pentru persecutori, ca să le spun așa. Adică, după ce că are substanță, are și un mesaj – asta da evoluție, right?

sâmbătă, 5 mai 2012

„În căutarea puterii –partea I-

Pe o alee, în față, e un stâlp și un magazin. Pe ambele scrie Magic.
Stâlpul are orele 21-03. M-a intrigat, așa că am vrut să mă furișez și să aflu mai multe. Ce urma să văd?
Mă așteptam la droguri, la nebunii, la orgii, la țipete și torturi, la sânge, la beție, la boli și… ei bine, orice altceva.
Era deja 20:30, m-am îmbrăcat. Un hanorac negru cu glugă, un telefon și un briceag în caz de auto-apărare. Bineînțeles, aveam și restul articolelor vestimentare necesare decenței. Doar nu voiam să mor dezbrăcată, în caz că, și eram sigură că mă vor prinde cei din Club.
Am întârziat dar ei erau deja acolo. M-am ascuns pe după tufe. Logic ar fi fost să fiu deja acolo, dar nu mi-a acordat nimeni atenție. M-am pitit deci în spatele tufelor, în spatele unui gărduleț colorat de aproape jumătate de metru al parcului pentru copii.
În fața mea erau niște oameni glugați, ca și mine, în jur de 5-6 dar mai veneau și câteva fete, nu le-am putut număra din cauză că toate arătau la fel… și se tot mișcau. Nu dansau lasciv, cum mi-aș fi dorit să-mi amintesc. Am așteptat în continuare să vină dealerul; mai avusesem eu un vis în care se întâmpla exact așa, venea dealerul iar eu îi prindeam în flagrant.
Oamenii ăștia râdeau și îmi venea și mie să râd… dar nu am râs. Nu am râs pentru că m-au văzut. Deși vorbeau fleacuri și râdeau, nu au părut prea încântați de apariția mea…
Nu m-am așteptat să mă ia în dansul lor, dar nici să mă arunce într-o mașină neagră… sau poate era din cauza nopții… și să mergem la adevăratul Club Magic.
Mirosea a alcool, dar nu asta a fost problema. Mirosea a sânge, dar nu eram vampir. Mirosea a sex, dar nici nimfomană nu-mi amintesc să fi fost în acea noapte.„

Fragmentul ăsta e deja parte din ceva mai mare, după cum vă puteți da seama. Cu puțin noroc, poate va fi publicat, nu vreau să destăinui mai multe lucruri. Distracția s-a cam terminat pentru că se poate observa că am exersat mult mai mult și textele au chiar și o sursă de inspirație de la care pornesc, după care-mi clădesc fantezia în jurul lor, chestie pe care am păstra-o de atunci încoace. Cam ăsta e stilul meu și în prezent și cel mai mă reprezintă cel mai bine (procentul realității mai mare decât ficțiunea). Așadar, cred că e destul de evident cum voi scrie și în anii următori… Referitor la această „practică”, nu există alt mod decât să tot încerci să scrii, să vezi ce nu merge și să o iei de la capăt. Nu funcționează decât cu pasiune și menire. Totuși, încă mă pot lăuda cu faptul că nu am sufocat pe nimeni cu „uite ce am scris, îți place, să o public!?” – just go for it. Feedbackul general e mai bun decât ăla f2f oricum, poate ai prieteni lași.

sâmbătă, 1 iunie 2013

„Planuri mari pentru ziua de marți. Nu știu dacă am prieteni, pula mea, nu știu nici cum să le zic că ma cheamă da la ce fățău am, sigur o să zică lumea că-s vreunu de la Tv și-o să mă bage în seamă, poate o să-mi cumpere chiar un Carlsberg. Da ce Carlsberg, aia-i de muieri, din aia beam ieri, când încă aveam smoc în loc de copăcel, acuma Silva neagră să fie.
Na, mă cheamă Gigi, Dani Gigi.Ce contează numele atunci când ai valoare? Păi nu contează, asta ziceam și eu. Buletin nu crecă mi-au dat. Deci nu figurez pe nicăieri dacă sparg vreo bancă. Deși aș prefera să sparg o femeie. Sau ce femeie, domnle, o întragă orgie de lesbiene. O sparg și după aia fug să mai sparg una.”

În concluzie, am început să-mi bag din ce în ce mai mult pula în ea de viață și în tot ce scriu; nu m-am mai luat în serios și asta a fost una dintre cele mai bune decizii ale mele ever. Nu am găsit altceva scris în 2013 înafară de chestia asta care se voia a fi un „dacă aș fi bărbat pentru o zi” și a sfârșit prin a fi destul de fun.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

„Dar în ochii ei se vede liniște, afară e o furtună de zăpadă dar la ea e liniște, mă ascultă mereu. Cred că Lisa mă iubește. Arată ca și cum Satanei i-ar păsa? Nu, și nici mie.
Arată ca și cum vrea să o iau în brațe, vrea poate să strâng apoi să o dezbrac și să facem sex, de care n-a avut parte până acum, vrea să-i mângâi părul acum de lungime medie, vreau să o iau de mână și să ne plimbăm în parc și apoi să-i cumpăr dulciuri, jeleuri, vată de zahăr, vrea ca lumea să știe despre noi, vrea să mă scrie în testamentul ei, sunt dea cea mai importantă ființă. Sunt cel ce a reînviat-o. Sunt Hristosul ei. Iar prin asta, ea și-a semnat deja calea spre unde va merge și nici măcar nu am nimic de a face cu asta.
Ca în Mica Sirenă, mă iubește mai mult decât pe părinții ei, și mai mult decât casa ei și mai mult decât tot ce a iubit vreodată înainte de a ajuns să o distrugă în așa fel. Învață de aici – doar obiectele sunt iubibile, oamenii sunt doar pentru atunci când ești singur și îți regreți cam 5% individualitatea. Nu regreta niciodată mai mult, nu o împărți… Dar Lisa face dea parte din mine, dacă o întrebi pe ea.
Ea vrea să o domin, să o dețin complet deci poate că nu e complet vindecată dar acum, sigur o vrea cineva și pot obține cel mai bun preț de pe market.”

Bravo tată, hai cu nihilismul! De la asta la Octopussy nu mai e decât un pas. Aveam 16 ani și am terminat de scris prin vară. În 2015, am scrisul volumul #2, așa că nu pot să vă dau decât un citat din carte:

2015

“Totul se învârte în jurul Octopussy, un lucru murdar, șocant, scârbos – pentru oricine. Sau poate ăia care i-au cumpărat cartea unchiului, poate ălora le-a plăcut. Wow! Ea și întreaga ei familie au fost personaje într-o carte. „Poate încă suntem“… Hahaha, ce gând nebun! Revenind, totuși. Personajele unei cărți care nu se mai comportă deloc ca personajele acelei cărți. „O fi vreun sequel?“ Hyena trebuie să-și înăbușe fața în pernă, pentru a nu râde singură la miezul nopții.” 

2016

„Optsprezece ani. Nu mai am părul lung. A vrut să crească, dar nu l-am mai lăsat. Sunt șatenă acum. Sunt un clișeu mergător dar m-am obișnuit. Nu mai vreau să strălucesc pentru oameni, să fiu ceva spectaculos. Nu mai vreau să fiu un artificiu, o petardă, ceva care crează efect. Sunt doar eu, un bec stins, o luminiță de brad între alte sute de luminițe identice. Scoate instalația din priză – atât, doar o mișcare simplă – și m-am dus. Am murit, la fel de ușor… la fel… la fel ca ea! Bang. O mișcare. Așa s-a creat lumea. Așa a spus proful de geogra.”

Fragment în exclusivitate din Octopussy #3, postat doar pe grupul de Facebook dedicat cărților mele. Cred că de prin 2011 am început să scriu short stories și după aia novellas, care au fost un pas destul de mare de la niște simple postări pe blog iar mai înainte de asta, niște compuneri. Cred că e foarte important să o iei treptat, în concordanță cu vârsta ta, bineînțeles. Nu e nimic rău în a începe să jonglezi cu compunerile date ca temă pentru acasă, la școală and work your way up from there.

Vreau să subliniez încă o dată că sub nicio formă nu mă consider „scriitoarea supremă”, care le comandă celorlalți cum să scrie ș.a.m.d. Eu însămi sunt conștientă de propriile mele lacune și încerc să mă îmbunătățesc cu fiecare chestie pe care o scriu – mereu e ceva ce poate fi îndreptat. Această postare e pur și simplu un mic istoric al experienței mele cu acest hobby, scrisul, iar pentru că am fost întrebată în repetate rânduri, vreau să ofer, pe cât posibil, niște sfaturi ce ar putea fi de folos. Voi face astfel o listă simplă de tips&tricks:

• fiecare avem teme care ne obsedează și vrem să le dezbatem în cam orice scriem; identifică-le și urmează-ți instinctul, nu încerca să scrii despre ce scriu toți ceilalți
• vei vedea că totul devine mai ușor după ce reușești să termini prima poveste scurtă, primul roman, etc; dacă manuscrisul tău mai este și acceptat de o editură serioasă, toate dubiile îți vor dispărea. keep that in mind
• scopul tău când scrii e să-ți vomiți toate gândurile, sentimentele, traumele, etc. felul cum faci asta depinde strict de tine dar pentru început, dacă-ți vine greu să creezi o poveste, scrie o intrare de jurnal. încearcă să elaborezi, să descrii… fără să-ți dai seama, vei începe să creezi un fel de poveste
• nu există reguli. tabula rasa + mintea ta plină, faci ce vrei, tu ai puterea.
• citește chestii care te intrigă, care te provoacă, care sunt out of your comfort zone. apoi încearcă să identifici lucrurile astea în tine și scrie despre ele. de aici pornește originalitatea
• singurul fel de a învăța ce să faci, concret, atunci când scrii,e să furi de la alții; citește interviurile autorilor tăi preferați și vezi cum și-au gândit poveștile.
• ești un creator, ești stăpân peste ceea ce scrii. poartă-te ca un șef, cu superioritate, cu personajele tale. nu-ți fie frică să le cebăluiești în numele artei
• nu te duce la oamenii să le ceri opinii, nici oameni acreditați, nici prietenii tăi care habar n-au despre scris. imaginează-ți că tu ai scris ceva original și mișto, dar tocmai din cauza asta ai dubii și un prost îți spune că nu e bine ce ai făcut și tu îl crezi… dacă vrei feedback, caută forumuri speciale ș.a.m.d, adică adresează-te unui grup de oameni, așa cum vei face și când vei fi un scriitor publicat
• închide ochii și privește înăuntrul tău. întreabă-te „pot trăi cu mine însumi dacă nu scriu?”, „a mai auzit omenirea o poveste ca a mea înainte?” (documentează-te)…
• SUB NICIO FORMĂ nu băga în povestea ta chestii despre care nu știi nimic. gândește-te la însemnătatea fiecărui cuvânt pe care-l scrii. dacă nu-l simți, nu-l folosi
• dacă te plictisești în timp ce scrii, se vor plictisi și ceilalți când te citesc

Cam astea ar fi câteva idei dar again, îmi susțin în continuare părerea, că nu oricine poate fi scriitor așa că sfaturile se adresează mai mult oamenilor&tinerilor care trec printr-un proces asemănător cu al meu și au nevoie doar de puțină ghidare. Totul se găsește în tine însuși, just take it out. Cred că fragmentele de mai sus sunt printre cele mai reușite din anii menționați – cu siguranță am scris chestii mai scârboase, în sensul de jenant de slabe. Nu orice idee e bună, nu orice chestie pe care vrei s-o scrii îți iese. Am observat că dacă trebuie să rescriu de mai multe ori aceeași poveste folosind cuvinte diferite, e un fail și problema nu sunt de fapt cuvintele. Tot ce vreau să spun, pentru a rezuma întreg articolul, e că dacă tu simți asta, fără să te minți singur, vei reuși. Keep trying.

Un om care nu poate fi sincer cu el însuși nu va face niciodată artă. Indiferent cât de prost ți se pare că sună ce ai scris, la asta se mai poate lucra. Dacă nu ești sincer, însă, poți foarte bine să te duci să lucrezi într-un birou sau ceva… but stay away from us.