Am 18 ani și toată viața de până acum m-am încăpățânat să nu mă las în urmă, să pot retrăi mereu, cu aceeași intensitate, momente de acum 14 ani chiar. Am avut credința că mă voi pierde și voi uita cine sunt dacă fac acest lucru. “Just let it go” a fost mereu doar o expresie enervantă și nepractică pentru mine. Adevărul la care am ajuns, confirmat de un eseu citit recent, scris de Octavian Paler (în “Mitologii Subiective”), e că oricât mi-aș dori să fac acest lucru, să păstrez cu mine tot ce am fost, tot ce mi-a plăcut și m-a ajutat să mă formez, e imposibil. Trebuie să faci o alegere iar dacă preferi, prin absurd, să rămâi cu amintirile din copilărie mai degrabă decât cu persoana care ai devenit în prezent, asta închide porțile evoluției și nu îți aduce niciun avantaj. Pe de altă parte, efectul pozitiv al acestui lucru e că descoperim că unele dintre aceste lucruri, care au avut la un moment dat un impact asupra noastră, sunt bune în ele însele; am găsit deci două categorii: lucruri pentru o anumită vârstă și lucruri universale, pentru totdeauna. De aici și noul meu scop literar, să scriu universal, nu doar valabil pentru cei cu experiențe similare cu ale mele. Dar nu asta vreau să aduc în discuție.
Pe lângă alte lucruri care îmi plăceau în copilărie, cărțile au fost într-adevăr printre cei mai buni prieteni ai mei, după desenele animate și jucăriile de pluș. Vreau să vorbesc despre calitate în această postare, și despre acele cărți ce te pot ilumina la orice vârstă, pe care doar se întâmplă să le fi descoperit așa de tânără. Voi simplifica această explicație enumerând cărțile care au avut un avantaj pentru mine doar în perioada în care le-am citit: seria Goosebumps, de exemplu, e cea care mi-a reamintit de lectură după ce făcusem câțiva ani de pauză, pentru care mă simțeam vinovată; sunt cărți horror pentru copii, și deși știm că există câteva cărți precum “Micul Prinț”, cel mai des folosit exemplu, nu consider că orice carte pentru copii poate fi mai mult de atât. Un alt exemplu sunt cărțile publicate la Leda, care erau foarte în vogă prin 2012; știți la ce mă refer, acum se dau la schimb sau se vând la prețuri de nimic, posibil pentru că oamenii au ajuns la aceleași concluzii ca mine. Ideea e că, după cum am menționat și într-o altă postare recentă, acele cărți ya/fantasy m-au ajutat laolaltă să încep de jos, să citesc în primul rând, să încep să-mi formez gusturile; de asemenea, am menționat într-un clip de pe YouTube că seria Academia Vampirilor este Harry Potter-ul meu, având în vedere că am citit cărțile lui J. K. Rowling destul de târziu (doar 5 dintre ele momentan) și chiar nu am reușit să simt vibe-ul despre care vorbește toată lumea; în schimb, seria lui Richelle Mead a reușit să facă acest lucru așa că nu văd de ce s-ar face deosebiri între cele două, ambele sunt ya/fantasy și au creat lumi complexe și intrigi captivante, indiferent de cronologia lor. Cred că am inclus cea mai mare parte din cărțile pe care le-am citit până în 2013 în această enumerație iar dacă stau bine să mă gândesc, le pot număra pe degetele de la o mână pe cele care încă semnifică ceva pentru mine și cititorul care sunt acum: de exemplu, seria Molly Moon de Georgia Byng, care nu e nici măcar Young Adult, ci Middle Grade; împreună cu Percy Jackson, le consider în prezent serii potrivite pentru orice vârstă, fiind scrise foarte inteligent și inovativ.
Faptul că până prin 2013, să zicem, nu am citit prea multe cărți care ar putea avea același impact asupra mea ca și acum nu denotă decât că nu eram încă pregătită să citesc ceva mai avansat. Problema pe care mi-am pus-o când m-am gândit să scriu acest articol a fost durerea aia pe care mi s-a părut că o simt când am realizat că de fapt foarte multe chestii din copilăria mea (seriale, reviste, etc.) nu mai semnifică același lucru. M-am întrebat de ce nu pot readuce acele sentimente în prezent, iar apoi am realizat că nici nu trebuie; acum am oportunitatea de a simți mult mai profund o lectură, de a crea noi sentimente. Am realizat așadar că trebuie să las în urmă aceste bucăți ale trecutului meu și să extrag din el toate cele câteva lucruri rămase relevante (de exemplu, Shaman King). M-am întrebat ce le face să mai fie relevante, de ce să nu-mi arunc cu totul trecutul la gunoi, dar asta nu-mi stă deloc în fire și mă bântuie noaptea. Totul a început acum câteva săptămâni când am încercat să fac curat în podul casei și mi-a venit greu să arunc niște lucruri care mi-au marcat copilăria.
Deci, de ce au rămas unele cărți mai relevante decât altele, ca să revenim la tema literară?
Sincer, cred că e greu să-ți dai seama dacă nu încerci măcar să le recitești dar de asemenea, dacă stai bine să te gândești la conceptul adus de cartea x sau y, poti vedea cu ușurință dacă e ceva superficial sau profund, care poate fi înțeles altfel la maturitate. Un alt exemplu din copilăria mea ar fi cărțile W.I.T.C.H, care erau scrise pe diferite teme și veneau cu sfaturi utile. Am încercat să îmi mai arunc un ochi peste ele, dar acele Tips&Tricks mi se par puerile și nu ating cu adevărat sursa problemelor propuse. Cred că atunci când explicația ta e mai elaborată decât cea menționată în carte e un alt semn că ai depășit acel nivel. Un copil de 8-9 ani vede viața într-un mod mult mai simplu (nu eu neapărat, am fost mereu drama queen) și se poate ghida după alte principii (deși ale mele au rămas pretty much the same). Asta e și boala mea, ca să-i spun așa, faptul că mă țin cu dinții de rădăcinile mele – problema e la care părți renunț și pe care le păstrez, dar uneori timpul rezolvă asta și fără implicarea noastră directă. Totuși, sunt conștientă acum că acele cărți, făcute după un serial care a marcat mulți copii din generația mea, nu-mi mai pot fi de folos, iar eu de asemenea urăsc să păstrez lucruri care-mi sunt nefolositoare. Dacă singurul lor uz e să mă facă să retrăiesc, pentru câteva minute, aceleași sentimente de acum zece ani, mi se pare că mai degrabă mă trag în jos decât să mă ajute. Așa că la gunoi cu ele, nu neapărat fizic.
Cred că am spus tot ce voiam să spun, toate lucrurile care m-au măcinat lately. Poate puteți empatiza cu mine și avem zbuciumuri asemănătoare. Cred că e un lucru bun să privești uneori înapoi și să-ți faci curat în minte, să te întrebi dacă ceva mai merită păstrat sau dacă ocupă locul degeaba. Dacă ai un drum curat în față, e mai ușor să-ți clădești viitorul pe el – acesta e conceptul de la care am plecat. Sunt obsedată de ideea că orice trebuie să aibă o semnificație, dar de asemenea, realizez că acele lucruri s-au epuizat, le-am absorbit în mine și au rodit, chiar cu mult timp în urmă; e ca și când ai păstra ghiveciul unei flori din care nu mai există nici bulbii, doar pentru că odată înflorea frumos. Floarea și-a făcut treaba. E timpul pentru noi plantații.