Interviu… cu mine

Ce s-a întâmplat de am ajuns să postez singură un interviu cu mine? Acum vreo șase luni am stat cam o oră pe Skype cu un tip din Vianu și mi-a luat in interviu foarte șmecher pe care apoi nu a mai binevoit să-l publice nicăieri, nici să-mi mai răspundă la mesaje. Pentru că eu chiar am spus chestii pe care aș vrea să le știți despre mine, am editat singură varianta raw pe care mi-a dat-o minunatul și am să las aici cele câteva întrebări la care am răspuns…

Prima dată am văzut-o pe Cristina Boncea la o aniversare a 5 ani de existență a editurii Herg Benet, în mai, 2015. Pe atunci trecuse putin timp de la lansarea romanului ei. Nu știam cine e, și nu știam că are doar „fuckin’ 17 ani!”. Stătea pe o banchetă de pe scenă alături de mai mulți autori invitați pe rând de Cristina Nemerovschi să prezinte fragmente din lucrări. Nu știam de unde să apuc ce citise, dar mi s-a părut interesant și proaspăt, mi-a trezit interesul. La aproape un an de-atunci, am pus mâna și ochii pe romanul ei, în timp ce Cristina pregătește lansarea continuării „Octopussy”. Am avut plăcerea să purtăm o conversație atât despre volumul în pregătire, cât și despre cel bătrân în rafturi, precum și despre câteva aspecte din viață și literatură. – prezentare scrisă de neserios

Când ai început mai exact să citești? Ai avut vredată antipatie față de cărți?

Nu, eu fiind mereu un copil introvertit și petrecând mult timp pe-acasă singură, mi-am găsit refugiul și în cărți. Citeam la început foarte multe reviste din astea pentru copii, apoi mi-am făcut permis la bibliotecă și împrumutam foarte multe cărți. Faza cu mine a fost că niciodată nu am citit cărțile pe care ne obligau să le citim la școală, și spre exemplu, în I-IV, învățătoarea înțelegea chestia asta pentru că știa că eu citesc alte cărți, chiar dacă nu le citeam pe alea pe care ni le dădea ea. Nu vream să citesc din obligație, asta-i chestia.

Ai mai vorbit despre asta într-un interviu în care ziceai că n-ai legătura de la liceu care ți se pare anacronică? Totuși e ceva care te inspiră la liceu, vreo materie care-ți place și/sau vreun profesor?

Da, profesorul meu de filosofie cu care am făcut și logică într-a 9-a e cel mai bun prof ever și m-a făcut să-mi placă materiile, ambele, pe care le predă el. Și da, filosofia.

Ce te inspiră la el? Ce te inspiră la un om în general?

El e un om foarte implicat și spre deosebire de alți profesori nu se bagă în viețile noastre personale, nu face vreun comentariu personal, ci pur și simplu își respectă scopul lui de acolo, de a ne învăța pe noi chestii și materia lui și se vede că știe foarte multe chestii și e foarte preocupat și vrea să ne explice cât mai bine. Și în general la oameni apreciez cel mai mult puterea de înțelegere, să încerci să comunici cu un om și să fiți amândoi pe aceeași lungime de undă, să se ajusteze la nevoile fiecăruia.

Și aduce, cumva, materia aproape de voi, nu?

Da, mai mult sau mai puțin. Adică, chiar a ajuns să ne dea un exemplu din Nicolae Guță ca să ne explice o filosofie a lui John Stuart Mill, spre exemplu. A zis, „Băi copii, știți ce spune Nicolae Guță, ‚ cu ce m-am ales în viață ’ – e, uite, ăsta e un stil de viață hedonist.”, adică da, presupun că face și asta.

*

Acum am niște întrebări care mi se pare că te vor defini pe tine, punându-te să definești niște concepte. De exemplu, ce e nebunia?

Nebun, nu știu. E o chestie foarte complexă, în primul rând. Uite, și în cartea mea, Octopussy, nebunia e în primul rând… (râzând) nu știu, e ceva subiectiv. E o chestie foarte vastă pentru că un om poate să facă anumite chestii care par nebunești din exterior dar dacă îl iei la întrebări și încerci să afli motivele lui, poate realizezi că nu e în totalitate nebun, sunt doar niște impresii, doar niște chestii. Și pe de altă parte sunt oameni cu adevărat nebuni care chiar nu dau impresia asta. Nu știu. Adică, cred că nebunia se definește în funcție de motivele pe care le au oamenii pentru lucrurile pe care le fac.

Nebunia o vezi ca fiind bună, rea, sau în afara judecății morale?

Nu, nebunia e ceva nesănătos, e clar ceva nesănătos pentru minte, trup și spirit și dacă e ceva nesănătos e clar ceva rău.

Și totuși, eroii din multe romane, contemporane sau nu, nu contează – spre exemplu, eroii lui Nemerovschi, i-ai vedea ca fiind nebuni, i-ai pune sub termenul ăsta?

Uite, chiar nu mi-am pus problema până acum dacă personajele ei sunt nebune. Cred că sunt niște personaje care sunt foarte aproape de a cădea în hăul nebuniei, dar nu le-aș considera nebune; adică sunt undeva pe margine, așa. Pentru că e o linie foarte subțire între genialitate și nebunie.

O altă temă, nu directă a romanului este visul. Povesteai că ideea pentru Octopussy a apărut dintr-un vis. Ce crezi că sunt visele și de ce crezi că visăm?

Pentru mine, visele au fost mereu ceva important. Pe mine m-au ajutat visele mele. Cred că sunt, bineînțeles, o proiecție a subconștientului și că visele clar provin din noi, niciodată din afară. De exemplu, dacă visezi că o să se întâmple ceva, asta nu înseamnă că tu previi viitorul în mintea ta, ci pur și simplu că asta crezi tu că o să se întâmple sau asta speri și simți tu. Pur și simplu visele ne arată mai bine cine suntem noi în adâncul nostru și nu neapărat la nivel conștient. Ce nu putem admite la nivel conștient, ne arată visele. Astea sunt clar doar ideile mele.

De unde crezi că apar visele? Spre exemplu, cel care te-a inspirat?

Eh… Bine, eu mai cred, pe lângă chestia asta, și-n Dumnezeu, dar nu știu dacă are vreo legătură… Pentru că altfel chiar nu pot să-mi explic de ce în mintea mea au apărut două tipe blonde, două gemene… Faza e că eu am o obsesie cu gemenele, adică eu vreau copii gemeni, spre exemplu. Și sunt foarte pasionată când aud pe cineva că are un frate geamăn, sau o poveste legată de gemeni, așa că asta ar fi una din explicații. Ah, și că-mi plac tipele blonde. Și ochii verzi. Deci probabil că în mintea mea cumva le-am mixat și a apărut imaginea aia și atmosfera aia. Pentru că uite, ca și scriitor, mereu ai în minte, chiar dacă nu poți să realizezi pe moment, chestiile pe care vrei să le scrii, să le pui pe hârtie. Apoi, peste ceva timp, îți vin și cuvintele, dar mai întâi ai stările și sentimentele. Și la mine au venit prin intermediul visului.

Apropo de asta, de cum îți vin ideile ca scriitor, când ai doar idei în cap, ce faci cu ele?

Eu sunt genul ăla de autor, niciodată nu stau, nu mă gândesc dinainte cum vreau să scriu o carte adică exact pe capitole și ce se întâmplă exact. De-obicei am doar o vagă idee a poveștii și eventual sfârșitul. Așa că pur și simplu mă apuc și scriu și las să vină de la sine până mă opresc.

Și-ți vin idei în locuri unde n-ai putea să scrii?

Nu știu, eu când am mai multe idei dar n-am nimic concret efectiv le strâng în mintea mea și aștept să se formeze singure de la sine. Poți să stai și să faci altceva și dintr-o dată să-ți vină o idee ca să le unească pe toate celelalte. Nu știu, nu le acord foarte mare importanță, adică nu stau să notez o anumită idee pe hârtie și-apoi… Le strâng în minte, cum ar veni.

Revenind la Octopussy. Știu că review-urile… uitându-te pe goodreads vezi foarte multe specimene interesante. În fine, o mare parte din oameni te acuză de obscenitate, excesivă și fără rost. Cum îți vezi acum mesajul despre obscenitate și pornografie?

Obscenitatea și pornografia sunt doar niște căi de a mă exprima, nu sunt mesajul în sine, asta nu-nțelege majoritatea. De asemenea, acțiunile descrise sunt doar niște căi prin care este exprimată de fapt problema interioară. Mesajul cărții este, bineînțeles, nebunia și normalitatea văzute în mod subiectiv – ele (protagonistele) făceau niște lucruri care li se păreau normale, dar care, privind din afară, nu sunt așa de normale. Până la urmă e diferența dintre aparență și esență, pentru că ele gândeau diferit de felul în care se comportau. În al doilea volum, chestia asta o să fie mult mai bine explicată – am luat tot conceptul și l-am explicat din nou și mai detaliat.

Dar există cumva o normalitate obiectivă, societatea e cea care spune, până la urmă ce e normal, sau ele consideră acțiunile lor ca fiind normale, alții nu, dar nu există de fapt corectitudine?

Da, bineînțeles că normalitatea e subiectivă. Nici măcar eu nu pot să spun ce e normal pentru toată lumea, darămite niște personaje. Deci da, până la urmă mesajul stă în subiectivitatea normalității.

Ți-as mai pune o întrebare despre limbajul obscen, atât în Octopussy, cât și în general. O bună parte din carte e în notă obscenă (de data asta mă refer la limbaj). De ce crezi că e limbajul obscen atât de popular și ce impact crezi că are el?

Păi, eu, spre exemplu, când am citit prima oară cuvântul „pulă” într-o carte m-am bucurat. Dar sunt și oameni care nu se bucură, asta depinde de fiecare cititor. Limbajul vulgar nu știu ce reacție ar trebui să stârnească. Este în primul rând un limbaj pentru revoltă și persuasiune, sublinierea unor lucruri. Cum era pasajul „fuckin’ sora ei”. Mi se pare că sună bine, sună mai accentuat, are o altă nuanță. Asupra altor oameni ar trebui să aibă un impact de „ceva plăcut, ceva șmecher”. Dar dacă vin oameni cu gândiri vechi… nu știu, chiar nu pot să înțeleg de ce sunt unii așa de deranjați de astfel de limbaj.

Da, într-adevăr, generația asta e mult mai în contact cu limbajul ăsta și de-asta se conectează mai ușor. Însă în afara cărților, cum ți se pare că evoluează tendința de-a se vorbi din ce în ce mai mult cu „coaie”, cu „pula mea” etc.?

Nu mi se pare că e ceva ce a fost adus de generația noastră, cred că oamenii înjurau de când lumea. Nu mi se pare că evoluează sau că începem să înjurăm mai mult. Nu pun oricum așa de mult accent pe asta, sunt doar părți ale vocabularului, nu se extind.

Da, desigur, dar vream să zic că acum se vorbește așa din reflex, ne-a intrat în automatism să vorbim așa.

Nu cred că e un lucru rău, pentru că până la urmă contează mesajul pe care-l transmiți. Și din moment ce cuvintele au ajuns să aibă o altă semnificație, nu cred că e ceva rău. Nu știu dacă pe vremea lui bunică-miu se vorbea cu „coaie, ce mai faci?”; acum „coaie” e doar un înlocuitor pentru „prietene” – e doar un cuvânt.

*

Cel mai interesant personaj mi s-a părut Candie, pentru că de la început și până la sfârșitul romanului n-am reușit să-mi dau seama dacă ea chiar e modelul unei femei perfecte în societatea noastră sau e o parodie, o satiră?

E o satiră din ea însăși – s-a schimonosit în așa fel încât să pară că e ceea ce nu e. Prin faptul că încearcă să fie perfectă ș.a. ascunde trăirile ei interioare. Pentru că e foarte damaged, vrea să pară perfectă pe exterior, e un robot care face totul bine și nu are nicio emoție, pentru că pur și simplu a pierdut capacitatea asta.

Însă are și momente de introspecție, momente în care-și dă seama că ea doar se preface, dar își spune „Ok, îmi convine! Îmi convine să vorbesc doar superficialități și așa mai departe…”

Da, păi normal că are momente de genul, acestea o fac umană, altfel puteam să pun un robot. Candie a ajuns până la punctul în care să spună că e ok așa pentru că efectiv nu mai vede altă opțiune, cel puțin pe moment, dar mai departe în poveste se vor schimba lucrurile.

What about Becks & Hyena? Evoluția lor e destul de interesantă. În care din ele te regăsești?

Becks și Hyena sunt o combinație a mea din școala generală. Cred că cel mai tare mă regăsesc în Hyena, pentru că ea e puțin mai realistă și Becks are unele aspecte pe care eu le uram la mine în primul rând, adică am avut unele momente „de Becks”, dar le-am urât.

Și până la urmă ele devin identice, se omogenizează ca personalitate, sau dimpotrivă, tocmai faptul că rămân contraste le apropie, pe modelul opuselor care se atrag?

Oricum ele sunt gemene, deci oricum sunt două fețe ale aceluiași lucru. Pe asta m-am și bazat. Nu neapărat că opusele se atrag; ca și esență, ele sunt comune, dar apoi se îndreaptă în direcții diferite ca și concepte de viață, ca și comportament ș.a., având în vedere că Hyena nu a avut aceeași creștere și aceeași copilărie ca a lui Becks, a trăit într-un alt mediu.

Și zici că faptul că au același substrat genetic le face foarte apropiate, sub aspectul contrarietății/identității?

Aș spune că sunt complementare și rămân așa.

Legat de naratorul cărții, vreau să te întreb dacă o să menții stilul ăsta. A fost și el criticat, nu se-nțelege dacă e narator obiectiv, de ce face introspecții și judecăți de opinie ș.a. Și mie mi s-a părut interesant, ca un fel de personaj care e acolo, dar e invizibil.

Da, tipul ăsta de narator aparent e ceva nou pentru unii… Până la urmă, unchiul Phil este, să zicem, naratorul cărții, căci el face studiul ăsta despre familie, el scrie Octopussy. Dar, în același timp, el este și un personaj, la asta m-am gândit. El e și-n mijlocul acțiunii, deci poate judeca subiectiv, dar este și un autor de lucrare științifică, ceea ce ar explica de ce oscilează între subiectivitate și obiectivitate.

Asta ai avut în cap de la început?

Recunosc că nu. Ți-am zis, ideile îmi vin pe parcurs. Am văzut că se potrivește, și probabil că în subconștient chiar aveam ideea asta de la început doar că nu mi-am dat seama.

Apropo de Phil, de unde ți-ai luat inspirația pentru el? Cum l-ai descrie?

L-aș descrie ca un drogat, lipsit de perspective, eșuat, patetic, chestii din astea.

Totuși, sunt și unele momente în care (e adevărat, prin perspectiva lui Becks) îl conturezi ca o personalitate foarte puternică, masculină.

Bine, Becks îl vede așa pentru că ea are un „ochi” special, ea caută așa ceva, așa vrea să-i vadă pe toți. De exemplu și pe Basti, care e un puști banal, ea vrea să-l pună pe un piedestal și să-l vadă într-un anumit fel; îi place să dramatizeze și să exagereze.

Când ai venit cu titlul? Te-ai inspirat cumva din „Octopussy and the living daylights”?

Nu, eu nici nu știam că există, nu știam de film de carte, de nimic.

Și cum a apărut efectiv numele?

Chestia se numea la început Carnivore Sweets. Eu voiam să scriu ceva foarte nebunesc, Carnivore Sweets se refera și la scena aia dintre Candie și Gary, în pat, cu sânge și sex ș.a.m.d. Și-apoi știu că mi-a venit în minte exact desenul de pe copertă și l-am desenat și eu. M-am gândit ce sugerează desenul și am vrut ceva cu o tentă sexuală, dar una neevidentă. Așa că, ce titlu ar fi putut avea decât „Octopussy”?

Dacă Octopussy ar fi adaptat într-un film, cine l-ar regiza, cine ar juca?

Regizori nu știu. Ca actori… Ar trebui să fie două blonde. Aș lua o actriță care are o soră geamănă, o actriță blondă foarte slabă. Anna Paquin, probabil. Pentru restul, ce-ar fi să luăm castul din True Blood și să-l potrivim pe Octopussy?

Care-i cea mai autobiografică scenă?

Aia când toată familia merge la țară, în Gorj.

Chiar așa de mult îți urăști locurile natale?

Da’ unde spune că le urăsc în scena aia?! E adevărat, nu-mi place deloc la țară. Bine, și chiar și în pasiunea lui Becks pentru Basti mă regăsesc cât de cât, cum stau e acolo să fumeze iarbă în scara unui bloc. A, și la Pride. Aia a fost experiența mea 100%, am povestit exact ce-am văzut și simțit eu acolo.

*

Retrospectiv, ce crezi că te-a învățat scrierea Octopussy, dpdv al tehnicii, stilului, etc. și cum ai adaptat-o?

În primul rând, Octopussy m-a ajutat pe mine să descopăr niște lucruri despre mine, pentru că atunci când scrii ți se pare că e pură ficțiune și ești în afara sferei narațiunii și n-are treabă cu tine. Dar apoi realizezi cât de multe lucruri sunt „tu”. Adică pui o parte din tine în tot ce scrii. Ca tehnică, mi se pare că mă dezvolt și fără să fac mare lucru cu fiecare chestie scrisă. O să se vadă o diferență dintre primul roman și al doilea, și editorul a spus că e mai bine structurat și că se vede o evoluție. Chiar cred că va fi mai bine primit, cel puțin sper. Oricum, al doilea volum se concentrează mai mult pe Becks.

Prietenii tăi ți-au citit romanul? Ce feedback ai primit?

N-a venit niciunul să zică că nu i-a plăcut, toți m-au felicitat că-i o carte bună și cam atât. Ori n-am eu prieteni care să fie foarte băgați în chestia asta cu cărțile, ori n-am apucat să stau cu ei și să discutăm despre cartea mea pentru că sincer mi-e frică. Mai bine o las așa, să aibă gândurile lor, să-mi scrie o recenzie dacă vor, dar dacă aș sta cu un prieten să-mi comenteze romanul, nu simt că aș avea răbdarea necesară să fac asta. Iar în interacțiunea cu editori legată de carte, Alex Voicescu de la Herg Benet a zis că a citit cartea, că i-a plăcut și atât.

Ai menționat-o înainte pe Cristina Nemerovschi. Care e relația ta cu ea?

O relație de prietenie, aș zice. Adică ne vedem uneori și în afara evenimentelor, ne întâlnim să stăm la un ceai și mai vorbim despre cărți și chestii din viața noastră. Ea a fost cea care, în primul rând, m-a inspirat să scriu și mi-a deschis ochii cu privire la literatura contemporană autohtonă. Asta a fost când aveam vreo 13-14 ani, atunci am și cunoscut-o la o lansare. Bineînțeles, ea va avea mereu o importanță foarte mare în cariera mea de scriitoare.

Și cum vezi scriitura ei acum, după ce ai mai căpătat câțiva ani de experiență și ca autor, și ca scriitor?

Văd cărțile ei cu exact aceiași ochi, mi se par la fel de bune și mi se pare că le înțeleg și mai bine.

Care e cartea ta preferată de Nemerovschi?
Clar Nymphete și continuarea, Vicky, nu Victoria, despre care a zis că am fost singurul cititor la care s-a gândit când a scris-o. Mie-mi place foarte mult personajul Vicky și mi se pare că mă regăsesc foarte mult în ea. Chiar m-a rugat să vorbesc despre ea la lansare la Gaudeamus, nu mă așteptam.

*

Te defineai ca fiind capricorn, la un moment dat. Chiar crezi în zodii?

Da, cred foarte mult în zodii și faza e că niciodată n-am stat foarte mult să studiez pe internet cum se poartă fiecare zodie, ci am văzut eu în viața reală asemănări între oameni născuți în aceeași perioadă.

Și crezi că e o dovadă suficientă ca să confirme cauzalitatea dintre perioada nașterii și comportament?
Sincer, nu știu cât de relevante sunt argumentele pe care le am în mintea mea; eu pur și simplu cred în chestia asta și mă orientez printre oamenii din jurul meu în funcție de zodie. Nu știu dacă e corect sau așa mai departe, dar așa m-am obișnuit eu să fac.

Crezi doar în zodii sau și în horoscop?

Nu, în horoscop nu.

*

Cam acesta a fost lungul interviu. Țineți cont că întrebările și răspunsurile au fost transcrise din format audio, de aceea formularea poate nu este întocmai ca cea din scris. Am editat doar unele dintre răspunsurile mele, nu și întrebările. Dreptul de autor pentru întrebări și inițiativă, dacă se pune, îi aparțin lui Vlad Mark de pe Facebook. Ca sfat, dacă suntem colegi de breaslă, aveți grijă cui îi acordați interviuri și cum pierdeți timpul cu astfel de persoane fără scrupule. Hope you enjoyed it!

 

Anunțuri
Categorii: personal | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „Interviu… cu mine

  1. Pingback: Ce au scris BookBlogerii în aprilie 2016 - Cărţi care contează

  2. negoitadaniel

    Bună! Articolul acesta este unul dintre preferatele mele de luna aceasta.
    Pe celelalte le poţi găsi aici: http://carticareconteaza.com/blog-aprilie/ .
    Mulţumesc şi îţi doresc o zi bună!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: