Inimile celor patru, recenzie

Asta a fost genul de carte după care a trebuit să caut recenzii pentru a mă asigura că am înțeles lucrurile cum trebuie. Răspunsul este în mare parte da, deși e un puzzle foarte minuțios și inteligent creat, cartea e de un realism excepțional, e grafică, violentă și perfect alcătuită. Nu are capitole, ci e un întreg scurt și cuprinzător, o goană nebună după ceva ce putem doar să intuim.
Protagoniștii sunt patru ruși: Ștaube, Olga, Rebrov și Serioja, un copil. Romanul debutează cu bătrânul invalid și foarte ciufut, Ștaube, care vrea să îi dea muie unui puști întâlnit pe stradă și se lansează într-o poveste din vremea războiului. Acțiunea are loc prin anii ’90, multe nume politice fiind menționate pe parcurs. Ai crede că e o luptă pentru putere, bani sau faimă, măcar pentru o idee, un concept, ceea ce fac acești patru oameni, dar nu are prea mare legătură cu niciunul din aceste lucruri.
Limbajul este unul vulgar iar acțiunile descrise m-au făcut să plâng mai mult decât ar putea-o face orice dramă romantică, pentru că știu că art imitates life. Sunt lucruri odioase, specifice rușilor, mai ales celor dogmatici. Sunt câteva dialoguri în care personajele comentează pe aspecte politice, despre Stalin sau Lenin, despre conducerea țării, despre comunism și URSS, însă mie mi se pare că faptele lor sunt de o cu totul altă natură. Ei sunt în cadrul unei misiuni pe care pare să și-o fi dat ei înșiși, trec prin situații soră cu moartea pentru a ajunge la un rezultat care, deși anticipat din titlu, nu are foarte mult sens. Cei patru lucrează la un mecanism, se plimbă din Moscova până în Siberia, ucid oameni fără să se uite de două ori, le mutilează trupurile și sunt torturați la rândul lor, în moduri foarte explicit descrise – totul pentru un scop spiritual, iar nu unul material.
Ei practică un ritual ciudat, care este esențial pentru îndeplinirea planului lor și reprezintă poate singura explicație ce ne este oferită pentru acțiunile lor și toate lucrurile prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la destinație.
Există multe scene de sex, mai mult sau mai puțin romantice, cu consimțământ sau fără; există replici amuzante, în principal venind de la Ștaube. Romanul nu se leagă prea mult de cultura rusească, de poporul Mamei Rusie, după cum spuneam, ci e mai degrabă psihologic, se axează pe cei patru protagoniști și credințele lor.
I-am dat cinci stele pentru că nu am nimic să-i reproșez, nu pot decât să-i fiu recunoscătoare lui Sorokin că ne-a pus povestea asta pe hârtie, că ne-a arătat o față a sovieticilor nu foarte greu de intuit, ne-a servit o boală cu cireșică în vârf, foarte gustoasă fiind o artă și nu un război propriu zis. M-am amuzant, am plâns, m-am speriat și am fost impresionată, toate în cadrul acestui scurt roman pe care îl recomand strict doar celor realiști, cu mintea deschisă, care caută să înțeleagă, să iubească și nu să judece totul de la primele pagini. Există un mesaj prin toate acele orori deschise, există frumusețe în toate acele morți – în cel mai macabru fel posibil și doar de dragul poveștii, nu și al realității.
Sorokin a creat o lume pictată cu sânge, dar asta nu înseamnă că cei care nu sunt criminali sau sociopați nu o pot savura. A luat ceva dezgustător și i-a dat un contur, l-a nuanțat, l-a pus în fața soarelui, pentru ca noi, non-nebunii, să putem privi victimele acestei boli din exteriorul unui borcan.
Frumusețea se păstrează doar atunci când nu ajungem să ne alăturăm lor. Înafară de asta, cele patru personaje bine creionate m-au cucerit de-a dreptul, așa cum te duci la o expoziție de șerpi și te bucuri de pieile lor din spatele unui perete de sticlă.