Mă bucur foarte mult că am ascultat-o pe Irina și am început să-l citesc pe acest autor cu Oscar și Tanti Roz. Sunt convinsă că romanele lui au o profunzime și mai mare și abia aștept să pun mâna și pe ele.
Oscar e un băiețel de zece ani bolnav de leucemie, a cărui operație a eșuat și e pe pat de moarte. Tanti Roz este infirmiera care are grijă de el, îi spune că l-ar ajuta dacă i-ar scrie lui Dumnezeu ce are pe suflet iar Oscar o ascultă. Cartea este formată deci din scrisorile lui Oscar către Doamne-Doamne. La început e reticient, deoarece părinții lui nu cred în Dumnezeu, ci mai degrabă în Moș Crăciun, însă până la finalul cărții, Oscar descoperă frumusețea creațiilor Sale. E o carte filosofică, scurtă și cuprinzătoare. Tanti Roz îi sugerează lui Oscar să-și trăiască următoarele doisprezece zile ca și când fiecare ar fi zece ani, iar astfel Oscar reușește să treacă într-un ritm alert prin toate etapele unei vieți normale (se îndrăgostește, suferă, învață). Îmi place foarte tare ideea că Oscar e atât de cinic, atât de înțelept și are o privire de ansamblu atât de clară, e un mare păcat că oamenii ca el se pierd pe paturile spitalurilor din motive care nu țin decât de destin.
În mod evident, nu se întâmplă foarte multe lucruri în ultimele doisprezece zile de viață ale băiatului, cel puțin nu pe plan fizic. Prietena lui se face bine iar operația ei reușește. Tanti Roz îi scrie și ea o scrisoare de final lui Dumnezeu. Părinții lui Oscar înțeleg, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, că nu trebuie să-l trateze diferit din cauza bolii.
Nu e genul de carte ce poate fi povestită în cuvinte, e o experiență ce trebuie trăită pe cont propriu. Pot spune doar că m-am simțit fericită dar și foarte tristă (on the verge of tears) citind această carte, că e foarte cute dar painfully realistic în același timp, că Oscar ar putea pune un zâmbet pe fața oricui și că e incredibil că o persoană în poziția lui își pune toate acele întrebări și se poate schimba așa de mult într-un timp așa de scurt. Finalul e predictibil de la primele cuvinte, poate doar dacă citești descrierea, însă conținutul e cel care contează. Văd această carte ca pe un demo pentru lucrările lui Schmitt, consider că are mult mai mult de oferit. Aș zice că e un must read, că e ceva la care să contemplezi în fiecare zi – valoarea unei vieți. Am descoperit multe citate interesante în scurtele dialoguri dintre protagoniști și singura obiecție e faptul că e atât de scurtă, deși ador stilul de scriere. Recomand!
Suna atat de trist si, in acelasi timp, atat de bine. Imi plac la nebunie cartile-scrisori. De-abia astept sa favc rost si de aceasta pentru a intra in pielea personajului si pentru a trai diferite sentimente si, mai ales, pentru a-mi demonstra ca aceasta carte chiar a meritat sa fie citita cu sufletul la gura, cum probabil o sa o si citesc.
Eram destul de reticenta in privinta acestei carti, avand in vedere ca am citit o carte de acest autor (Elixirul dragostei) care nu m-a impresionat cu nimic, ba chiar m-a plictisit on some parts. Anyway, acum chiar sunt curioasa de cartea asta, mai ales ca din cate inteleg trateaza subiecte precum moartea iminenta, trairea timpului ramas cat mai intens si incercarea de a experimenta si a simti cat mai multe intr-un timp extrem de scurt. Totusi sper ca nu e prea religioasa, can’t say i’m a fan of God. :d
Nu e religioasă în sensul ăla fanatic sau ceva, dar se aduce vorba de Dumnezeu de câteva ori.
Am auzit multă lume că ar fi vrut să fie puţin mai lungă ca număr de pagini; eh, mie mi-a plăcut, a fost ok. Nu prea ai cum să spui că sfârşitul era imprevizibil, doar copilul avea cancer; dar a fost interesant modul cum l-a descoperit pe Dumnezeu în final.
Am citit şi ‘Domnul Ibrahim şi florile din Coran’, dar rămân la idea că asta a fost mai emoţionantă şi mai bine scrisă, cu toate că şi cealaltă are substrat şi toate cele. Probabil o să mai citesc de autor, cu toate că acum vreau să termin HP (finally) :D
E o carte foarte trista, dar foarte frumoasa!
Am citit si eu într-un final Oscar şi Tanti Roz. … încă nu pot să trec peste cât de mult m-au pus pe gânduri anumite pasaje în legătură cu propria mea viaţă… din câteva fraze simple şi la obiect, mai ales având în minte vocea unui copil de zece ani, care le rosteşte cu atâta seriozitate… Imbattable!
P.S. De reţinut, „Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?”