Cea mai bună carte nonfictivă citită de mine până acum, care m-a ajutat foarte mult să îmi formez în minte o imagine asupra traducerii ideale. Pe lângă faptul că datorită lui Eco am aflat foarte multe lucruri despre alte opere celebre (Contele de Monte Cristo, Corbul lui Poe, cărțile lui, etc.), mi-a plăcut foarte tare stilul ușor ironic cu care și-a prezentat convingerile și propriile experiențe de traducere, reușind să îmbunătățească multe alte versiuni și să ofere sfaturi practice.
Cartea e structurată în paisprezece părți mari și late, cu mini capitole și subtitluri făcând parte din acestea, de aceea mi-a luat mai mult timp să o termin de citit. Ideile de bază cu care am rămas în urma acestei lecturi, spre care am pornit fără a avea niciun fel de cunoștință în privința traducerilor, sunt următoarele: reversibilitatea este un criteriu de bază – pentru ca o traducere să fie fidelă, trebuie să se poată reveni la textul inițial prin retroversiune. Fidelitatea în traducere e un lucru important, dar există multe alte feluri de a practica această artă. Negocierea stă la baza oricărei traduceri și nu există un manual propriu zis pentru așa ceva, traducerile depind foarte mult de traducător, de cunoștințele acestuia și de perioada în care trăiește. Cel mai important lucru este să redai mesajul și starea oferite de textul original, fie el proză sau poezie. Am avut acum câteva zile o încercare de a traduce o poezie și am ajuns și eu la concluzia că e cel mai greu text de tradus, deoarece trebuie să ții cont și de anumite structuri (rimă, ritm, măsură), nu doar de transmiterea unei idei. Cartea este într-o proporție foarte mare plină de texte traduse în italiană, spaniolă, portugheză, franceză, germană și engleză – dar, după cum spune și Umberto la început, nu e musai să înțelegi fiecare limbă în parte pentru a pricepe ideea, deosebirile dintre aceste traduceri și felul cum au procedat traducătorii respectivi. Îmbogățirea textului sau chiar modificarea în totalitate a textului sau a referințelor sunt de asemenea procedee viabile și uneori chiar imposibil de evitat, în diferite situații. Cel mai puțin interesante mi s-au părut capitolele despre transpuneri și adaptări ale textelor în producții cinematografice sau muzicii clasice în balet; deși înțeleg că Umberto a vrut să ne explice că anumite procedee sunt universale pentru orice tip de artă, acestea nu reprezintă domeniul meu de interes și de aceea nu le-am citit cu la fel de mare atenție sau plăcere. Mai există pe la final și o parte în care ne vorbește despre “limba perfectă” și traducerea culorilor – nu din textele contemporane, ci cele latine. Și asta mi s-a părut destul de plictisitor și cumva înafara contextului, însă Eco a încheiat această carte într-un mod foarte frumos, definind cuvântul fidel și reluând ideile de la început.
Cu siguranță am o idee mult mai clară asupra felului cum ar trebui să arate o traducere, lucrurile de care trebuie să țin cont ș.a.m.d. Mi-a plăcut mai tare partea de început, despre sinonimie și traducerea dintr-o cultură în alta, precum și numeroasele exemple din opere cunoscute sau chiar din lucrările scrise de Eco, ce îmi par de o profunzime uluitoare și nu mă simt încă pregătită să intru în ele. Recomand cu mare căldură această carte oricărei persoane care e cel puțin curioasă în privința efectuării unei traduceri. Mi s-a părut destul de greu de parcurs, deoarece nu am încă experiența necesară pe plan lingvistic, însă explicațiile sunt destul de clare și rezumate în concluziile fiecărui capitol în parte. Îmi doresc în continuare să urmez această meserie și m-am simțit fascinată de lucrurile pe care le-am aflat din această carte, indiferent cât de complicate par în teorie.
