Parfumul, recenzie

Cartea asta e de o logică nemțească, impecabilă, perfectă din punct de vedere tehnic. Protagonistul ei, Jean-Baptiste Granouille este, așa cum ni se spune din primele rânduri, un monstru de om, lipsit de orice fel de sentimente. La final, acesta chiar realizează că ura este singurul lucru care îl poate defini sau mulțumi, însă până acolo, multe lucruri se întâmplă în perioada oribilă dintre viață și moarte.
Granouille este un bastard nedorit de nimeni datorită lipsei sale de orice fel de miros. Este considerat la început o ființă blestemată și ajunge să lucreze ca un sclav, pentru propria sa supraviețuire. Acest copil care pare imposibil de omorât s-a născut cu un talent unic, deosebit – acela de a avea cel mai fin simț olfactiv din lume și de a putea păstra în mintea sa toate mirosurile din jurul său, de a le amesteca și a crea parfumuri incredibile. Așa ajunge să lucreze pentru Baldini, un bătrân parfumier din Paris și să învețe de la acesta tehnica creării parfumurilor, pe care o stăpânea până atunci doar în mintea sa, fără să aibă cu adevărat idee ce face. Granouille este, pe de altă parte, mereu conștient de ura sa pentru umanitate, de harul cu care a fost înzestrat și felul în care îl poate folosi pentru prea bine cunoscutul plan de world domination. Deși protagonist al acestei cărți, Granouille nu are niciun pic de bunătate în el, îl pot compara ușor cu personajul Ion, care găsește fericire doar în pământuri așa cum Granouille găsește fericirea doar în mirosuri. Contrar aspectului său lipsit de orice trăsătură umană decentă, Granouille se proclamă propriul său Dumnezeu, considerându-se superior oricărui alt om sau forță, dorind mereu să dovedească acest lucru celor din jur, să îi subjuge. După ce doica sa cât și domnul Baldini au parte de finaluri tragice, Granouille pornește mai departe în călătoria sa și ajunge la Grasse, tărâmul magic al parfumurilor. Aici lucrează doi ani ca și calfă, spre a învăța o tehnică mai avansată de distilare, pe care o va utiliza în planul său final. Monstruozitatea acestui personaj este relevată în ziua când acesta ar fi trebuit să moară, ca pedeapsă pentru faptele sale odioase. Cine a văzut filmul, cunoaște prea bine scena orgiei de la final, când oamenii sunt îmbătați de parfumul creat de Granouille, însă în carte este prea bine descrisă nemulțumirea acestuia, resemnarea și dorința de evadare definitivă din lumea aceasta care nu îi poate recunoaște geniul… Și mai ales, drama cea mai mare a lui Granouille, el nu se poate recunoaște pe sine. Cum creează el acel parfum demonic, cum își găsește până la urmă sfârșitul?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt cele care m-au făcut să dau cărții un rating așa de mare, având în vedere că am fost constant dezgustată de lipsa de emoție transmisă de protagonist, care este descris ca o umbră ce pășește pe Pământ, neobservat de nimeni și totuși ale cărui acțiuni au un efect devastator. Cea mai șocantă este scena de după orgia anterior menționată, în care Antoine Richis și-l dorește drept fiu și-și proclamă iubirea pentru acesta.
Granouille remarcă cât de superficiali sunt oamenii, care nu realizează că de fapt mirosul e cel care le-a schimbat percepția asupra tânărului bărbat, ei fiind conviși că iubirea lor este adevărată. Între plecarea sa din Paris și sosirea în Grasse, Granouille petrece șapte ani departe de umanitate, dormind singur într-o peșteră și transformându-se și mai mult într-un animal incapabil să comunice în mod firesc, într-o creatură ce aparține mai degrabă Iadului. După timpul petrecut în singurătate, în lipsa oricărui miros uman, lui Granouille îi vine în minte mărețul său plan, pe care îl avea de fapt încă din timpul muncii sale la Maestrul Baldini, în urma crimei înfăptuite. Autorul ne subliniază constant aceste trăsături ale protagonistului, explicându-ne că orice gest în aparență bun făcut de Granouille, era de fapt un lucru egoist, făcut pentru propriile interese și scopuri. Finalul cărții este demențial, e o scenă pe care mi-am imaginat-o cu mare plăcere și mă bucur că atât autorul cât și Granouille au ales să se sfârșească astfel. Cartea este într-adevăr o capodoperă, doar puțin mai bună decât ecranizarea realizată pe urma sa. Singurul lucru care m-a deranjat profund a fost, cum spuneam, lipsa de orice emoție, sentiment, trăire puternică din partea protagonistului… Înafară de acest lucru, cartea este perfectă și ar fi meritat probabil cinci stele, având combinația perfectă între boală, genialitate, originalitate și suspans – pentru cei care nu au văzut filmul înainte, la fel ca mine. Sunt cu adevărat curioasă să citesc și alte lucrări ale autorului iar cartea este un must-read pentru oricine, din punctul meu de vedere. O recomand în special celor caută a fi șocați și prinși în mrejele gândirii unui astfel de personaj, cum este Granouille. Eu chiar m-am găsit de multe ori întrebându-mă dacă ar trebui să fiu fascinată sau scârbită de comportamentul său, la fel cum și oamenii erau confuzi în ziua judecății sale.