Băieți de gașcă, recenzie

Aceasta este cea de-a treia carte citită de la Dan Lungu și pot spune că în continuare îl ador pe acest autor. Cartea conține 11 povestioare scurte în care regăsim „argoul adolescenților de dinaintea căderii comunismului și metamorfozele României contemporane”, cum spune și descrierea de pe spate. „Băieți de gașcă” debutează cu o poveste în care m-am regăsit foarte tare, despre o fetiță care vorbește cu prietenul ei, Șopron, în timp ce se află singură acasă și face tot felul de năzbâtii (care rezultă în dezordine) pentru a pune în scenă povestea din mintea ei. Se presupune că această povestioară ilustrează copilăria generațiilor dinainte de anul 2000, înainte ca tehnologia să preia comanda. Îmi permit să comentez că eu nu pot spune că vreun „tip” de copilărie ar fi mai bun decât celălalt, căci fiind născută în 1998 mi se pare că am reușit să preiau câte ceva și din jucatul în fața blocului sau cu păpușile, și din orele petrecute în fața televizorului urmărind desene animate și jucându-mă Tetris. Următoarea povestioară este probabil prima de gen pe care o citesc, care are ca protagonistă o femeie cu dizabilități, lipsită din naștere de mâini; aceasta se bucură de vizita unei prietene din copilărie, care îi turuie despre problemele sale amoroase. Cea de-a treia povestire are un aer mai diferit și ne vorbește despre destinul unui copil ce părea a nu avea un viitor prea strălucit – ceea ce în final, nici nu are; amintirile povestitorului pornesc tot de la jocurile din fața blocului și ierarhiile sociale formate acolo. Următoarea, „Un sfat prietenesc”, este de un umor destul de negru și prezintă un tânăr venit la fosta sa profesoară de filosofie cu o problemă ce urma să-i afecteze întreaga viață. Femeia i-a spus să „facă ce vrea” iar în final, tânărul asta a și făcut. În „Nevasta de la ora șapte” este previzibil vorba despre o prostituată și experiența unui domn care depindea de plăcerile primite contra cost la ora menționată. „Dă-mi pace, îs transpirată!” este o mini comedie romantică, chiar puțin sadică, prezentând bineînțeles un cuplu înfierbântat în două feluri diferite. „Oare astea să fie renumitele prezervative?” este un titlu destul de sugestiv pentru poveste, în care protagonistul se trezește după o mahmureală și realizează că a făcut o mare greșeală așa că decide să dea bir cu fugiții. „Băieții de gașcă”, care dă și titlul cărții, este desigur favorita mea, fiind punctul de plecare al romanului scris cu șase ani mai târziu, „În iad toate becurile sunt arse”, și conținând aventurile din liceu ale lui Franzelă și ale prietenilor săi, de dinaintea Revoluției – una dintre cele mai comice istorisiri pe care le-am citit vreodată și care după părerea mea marchează stilul pentru care autorul este cel mai cunoscut. „Grădina lui Jurgen” este de o xenofobie insuportabilă, prezentând un vienez care se crede tare amuzant, povestind despre scurta sa călătorie în România. La finalul istorisirilor sale din care rezultă că oricum a făcut degeaba călătoria, primește o răsplată pe măsură de la o femeie pe care o plăcea și dorise să o impresioneze cu umorul său. „A doua jumătate a zilei” pot spune că mi-a plăcut cel mai puțin, fiind vorba despre niște mini reformatori sociali cum des întâlnim și în zilele noastre, care doreau să lupte împotriva capitalismului în moduri de-a dreptul penibile. Povestirea finală pare a fi oarecum autobiografică, deși nu este nicăieri specificat acest lucru – autorul pate să o intervieveze pe Chiara, o persoană cu cetățenie britanică, care a trăit în Italia, Belgia și la final a ales România. De asemenea, titlul poveștii include și „despre distanța iluzorie dintre ficțiune și realitate”, un lucru tare interesant care într-adevăr ne face să ne gândim la valoarea de adevăr a tuturor poveștilor din carte, poate chiar scrise vreodată, căci nimeni înafară de autor nu poate spune cu siguranță ce e adevărat și ce nu din scrierile sale.
Acestea fiind spuse, pot spune că mi-a plăcut destul de mult această scurtă carte și realizez pe zi ce trece că nu îmi mai sunt așa de antipatice cărțile cu povestiri. Declar în continuare că aș vrea să citesc cât mai multe lucrări ale lui Dan Lungu, care mi se pare un autor cu un umor aparte dar și o grămadă de cunoștințe care puse în scris, ne fac să ne punem multe semne de întrebare. Scrierea sa este complexă și foarte ușor de parcurs și vă recomand cu căldură și această carte apărută în anul 2005 și reeditată în 2013.