Filmul mi s-a părut mult mai bun decât cartea, deși au fost câteva lucruri modificate. În primul rând, Dorian Gray arată exact așa cum mi l-am imaginat. Scenele care au fost scoase și înlocuite cu altele erau considerate destul de importante în carte însă nu pot să mă plâng de reprezentările vieții hedoniste trăite de Dorian, de toate cadrele cu femei, băutură și alte distracții, cât și de interpretarea impecabilă a acestui personaj.
Într-adevăr, Dorian este un om fără inimă și în film și datorită acestuia am reușit să văd cum Lord Wotton nu era decât inițiatorul ideilor duse de Dorian la un cu totul alt nivel. Consider că anumite lucruri nu au fost explicate suficient de bine în carte și am reușit să le înțeleg din film. Scena mea preferată a fost sărutul dintre Dorian și Basil, pe care am tot așteptat-o și pe parcursul romanului deși probabil era imposibil să regăsesc așa ceva în anul 1890, când a apărut romanul. În general, morțile personajelor au fost modificate, mai puțin finalul protagonistului, care este o scenă pe abia așteptam să o văd reprezentată și consider că filmul nu mi-a înșelat așteptările. Pot asemăna această producție cu cea realizată după filmul Lolita, ultima apărută pe piață, căci și în cazul acelui roman, nu am reușit să mă dumiresc prea bine ce se întâmplă iar ecranizarea a lămurit lucrurile pentru mine într-un mod mult mai captivant. Desigur, nu pot da întru totul vina pe autor pentru că nu m-am prins eu de anumite subtilități din opera sa, însă pot pune asta pe seama anului în care trăim și felului în care sunt scrise cărțile astăzi, având completă libertate de exprimare și fiind obișnuiți să primim detalii șocante fără niciun fel de înveliș exterior.
Revenind la film, mi-a plăcut că nu a început exact ca în carte, ci cu una din crimele comise de Dorian, astfel încât să nu mai trebuiască să ne lăsăm păcăliți de chipul său frumos și tânăr. Schimburile de replici dintre personaje mi s-a părut combinația perfectă dintre citatele din carte și amprenta scenaristului care le-a conceput, păstrând exact atât cât trebuie după părerea mea. Mi-a plăcut mult să văd discrepanța dintre Dorian și vechii săi prieteni, când acesta revine în oraș la vârsta de patruzeci de ani, arătând la fel ca înainte de a pleca. Mi s-a părut că personajul lui Henry a fost mult mai dramatic decât ar fi fost necesar, având în vedere că el ar fi trebuit să fie modul după care Dorian a fost croit; a avut prea mult sentiment față de omul care se prezenta la început a fi, la fel de indiferent și rece precum Dorian pe aproape întreg parcursul vieții sale. Mi-a plăcut pariul pus între Dorian și Henry la petrecerea de debut în societate a tinerei fete, cu a mamă căreia Dorian s-a culcat chiar pe patul sub care stătea ascunsă, așteptându-și rândul. A fost o scenă macabră, strigătoare la cer și plină de păcate, la fel ca Dorian.
În concluzie, aș recomanda mai degrabă urmărirea filmului decât citirea romanului, care mi s-a părut destul de șters comparativ cu această producție, deși povestea sa rămâne încă una dintre marile opere literare de până în prezent.