Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, recenzie

Știți în Sims când moare cineva iar personajele rămase în viață îl plâng – se trezesc în mijlocul unei activități cum ar fi gătitul și încep efectiv să bocească, amintindu-și? Așa voi fi eu mereu cu cartea asta. Pentru că e povestea mea. Pentru că E. Lockhart mi-a asasinat sufletul cu mare ușurință și a lăsat sângele să-mi curgă, odată cu ultimele cuvinte ale cărții. Pentru că Frankie și orice personaj protagonist (fac o presupunere) al autoarei, este my doppelgänger, my soulmate, ME.

Frankie e o puștoaică ce s-a săturat să fie subestimată și privită doar prin prisma apariției sale drăgălașe. Ea e în clasa 10-a la un liceu exclusivist, de la care absolvenții săi pleacă la facultăți din Ivy League. Iubitul ei e cel mai cool tip din acel liceu, un tip la care Frankie nici măcar nu spera să poată avea acces. Așa ajunge să-i cunoască și grupul de prieteni și să afle din ce în ce mai multe detalii despre activitățile desfășurate de aceștia. Problema e că Frankie vrea să facă parte din clubul lor secret, așa că găsește o modalitate pentru a face acest lucru…

Ca și în cazul Mincinoșilor, plot-ul e construit foarte simplu și logic însă frământările interioare ale lui Frankie și întregul proces psihologic prin care trece e incredibil, e cel mai relatable lucru din lume pentru mine și acesta e motivul pentru care iubesc această carte – compatibilitatea de 100%.

Frankie își dorește mai mult ca orice afirmarea, recunoașterea meritelor ei, a inteligenței ei. Nu e suficient pentru ea să fie un membru respectat al clubului de dezbateri, să facă parte dintre tocilari. Frankie e o feministă, un sjw (social justice warrior) iar lucrurile pe care le plănuiește sunt tocmai în acest scop. Ea e foarte dezamăgită când realizează că se implică în activitățile clubului ultra secret format de seniorii din liceu chiar mai mult decât aceștia; unde pentru ei e importantă tocmai fraternitatea, faptul că pun la cale lucruri inofensive pe care să le facă împreună, Frankie duce lucrurile mult mai departe, dându-le un înțeles, un scop, pe care însă ceilalți eșuează să-l vadă. Frankie le e superioară, e tipul geniului neînțeles, e chiar considerată nebună pentru faptele sale și sfârșește prin a rămâne singură. Eu zic că partea cea mai scandaloasă a poveștii e tocmai faptul că nu există un singur personaj care să o aprecieze cu adevărat pe Frankie, care să-i admire atât inteligența cât și frumusețea, faptul că intențiile ei au fost atât de bune și a reușit să fie o reformatoare socială, sacrificând multe lucruri personale în acest scop. Lupta aceasta de ambiție reprezentată prin activități considerate normale din punct de vedere social și adevărata explorare a potențialului său este drama vieții mele. Frankie își dorește foarte mult validarea iubitului ei, care își apreciază cel mai bun prieten tocmai pentru același tip de activități desfășurate și de ea – însă Alfa e considerat un tip cool, pe când Frankie o simplă nebună cu care Matthew nu mai vrea să aibă nimic de a face. Double standards much?! Frankie realizează absolut tot ce e în neregulă în jurul ei, atât în relația ei cu Matthew cât și din punct de vedere social, ea nu acceptă ca lucrurile să rămână așa cum sunt atâta timp cât are puterea de a le schimba.
Din punct de vedere cât se poate de subiectiv (și plin de patos!) susțin tare și răspicat că Frankie s-a purtat exemplar pe tot parcursul romanului și nu merită tratamentul primit din partea celorlalte persoane – în special a membrii clubului atât de select în care își dorea să intre. Frankie trece de la imaginea unei simple adolescente, naive ș.a.m.d. la o femeie cu reală putere de convingere, o minte aproape diabolică, o delicventă juvenilă, cel puțin din punct de vedere obiectiv. Finalul e heart breaking dar foarte realist, Frankie nu se mai poate întoarce niciodată la persoana care a fost înainte, persoană de care a făcut tot posibilul să scape. Iar E. Lockhart o susține. E. Lockhart mi-ar fi probabil cea mai bună prietenă și chiar mi-aș dori să o întâlnesc pe această autoare într-o bună zi.
Iubesc cartea asta într-un mod pe care nu-l credeam posibil, mi-a atins absolut toate corzile sensibile și o recomand absolut tuturor celor care nu au o gândire închisă, care văd mai departe de mijloacele folosite de cineva pentru săvârșirea unui scop superior, care înțeleg lupta continuă dusă de femei pentru a avea o anume imagine în societate, în fața bărbaților. Ador atunci când fostul ei prieten o întreabă de ce a făcut ce a făcut iar ea îi pune doar două simple întrebări: „Știi ce e un panoptic?” și „Ai fost vreodată îndrăgostit?„, la care el răspunde negativ. Așadar, Frankie are mai multe motivații pentru faptele sale: atât dorința ca Mathhew să o vadă așa cum e, în genialitatea ei, și să o iubească pentru asta, așa cum îl iubește și ea pe el în simplitatea lui și de asemenea, dorința de a lupta împotriva sistemului opresiv bazat pe care funcționează majoritatea instituțiilor din zilele noastre. Deși conducerea liceului vede mai mult rău în faptele lui Frankie, reformele ei încă rămân în picioare și dăinuie, chiar dacă au sleit-o de puteri iar la final a rămas cu cicatrici reale de pe urma lor.
Recunosc, deci, că motivul pentru care declar această carte my all time fave e simplul fapt că mă regăsesc perfect în poveste și pot empatiza cu protagonista, însă țin să menționez că E. Lockhart este o scriitoare de excepție, indiferent de plot-ul romanului, că mi se pare underrated și vreau să citesc absolut orice a scris ea vreodată.