Pădurea Norvegiană, recenzie

12219506_491606854333054_3514550774845510104_n

Chiar am vrut să fiu impresionată de cartea asta dar nu s-a întâmplat.
Murakami este foarte lucid, clar și explicit sau cel puțin așa s-a întâmplat în cazul personajului principal din această carte, prin a cărui perspectivă ne este prezentată lumea. El își aduce aminte de anii de facultate și relațiile pe care le-a construit cu diferite persoane.
În primul rând, acțiunea are în principiu loc la Tokyo iar Toru Watanabe este un om în aparență simplu, pasionat de cărți și cultură, care studiază teatrul. Cel mai bun prieten al său s-a sinucis iar Watanabe decide să se plimbe de câteva ori cu prietena lui, Naoko, prin oraș… Cei doi ajung bineînțeles să se îndrăgostească, fiind uniți de dragostea pentru prietenul răposat, Kizuki.
Problema e că Naoko are anumite tulburări mintale și se duce într-un sanatoriu aflat în munți pentru o perioadă, timp în care Watanabe cunoaște o altă fată – pe Midori.
În perioada când sunt despărțiți, Watanabe se împrietenește cu diferiți băieți din cămin, face sex cu necunoscute, bea și citește. Mai apare și Reiko în peisaj, colega de cameră a lui Naoko din sanatoriu. Cum a spus și Irina Stoica (datorită căreia am pus mâna pe cartea asta), Murakami se concentrează mai mult pe momente și personaje decât pe acțiunea propriu-zisă. Ce se întâmplă cu cele două fete din viața protagonistului? Rămâne să aflați voi.

M-a impresionat și mi-a plăcut foarte mult partea din povestea de viață a lui Reiko când aceasta era profesoara de pian a unei adolescente sclipitoare (în care m-am regăsit puțin, într-un mod diferit). Cartea fusese destul de cenzurată și light până atunci, nu mă așteptam la ceva prea crazy din partea autorului dar recunosc că mi-a atins punctul sensibil și m-am bucurat la maxim de cele câteva pagini – ba chiar m-a ținut și în suspans acel capitol lung de 100 de pagini, dorind să aflu ce s-a întâmplat în continuare între Reiko și puștoaică.
Din păcate, cam acela a fost singurul moment care mi-a oferit vreun tip de trăire și pot spune că am înțeles lucrurile foarte bine, am rezonat cu multe replici sau mentalități ale personajelor dar pur și simplu cred că are de-a face mai mult cu faptul că eu mereu caut acțiune care să susțină un anumit sistem de gândire și mi se pare aiurea dacă e doar teorie și mai puțină practică. Sunt multe lucruri care s-au întâmplat dar povestea e lineară și are un final previzibil; totul se petrece în mintea lui Watanabe, un personaj destul de nefericit și negativist, din punctul meu de vedere – deloc simpatic. Chiar dacă stilul autorului este direct și uneori vulgar, lucruri care mă atrag, acest roman mi s-a părut șters și în niciun caz o capodoperă, așa cum mă așteptam. Pe alocuri a fost chiar plictisitor așa că nu știu când și dacă voi mai pune mâna și pe altceva scris de Murakami.

3

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | 4 comentarii

Navigare în articol

4 gânduri despre „Pădurea Norvegiană, recenzie

  1. E bine de știut că nu e o carte prea grozavă, ca să nu mă apuc de ea, căci de prea multe ori am fost tentată să o adaug pe lista mea…<3

    Apreciază

  2. campeanuiuliamaria

    Într-adevăr, în „Pădurea norvegiană” acțiunea cade cumva pe locul al doilea, lucru care o face mai greu de parcurs dacă ești obișnuit să citești romane care abundă în întâmplări. Însă ce mi se pare mie genial la cartea asta este modul în care Murakami se folosește de mecanismele memoriei pentru a reda povestea lui Toru și, mai exact, modul în care „pătrundem” în amintire, ca să zic așa. El ascultă melodia „Norwegian Wood” de la Beatles, care îl transpune în trecut, la fel cum se întâmplă în „În căutarea timpului pierdut” al lui Proust. Un alt aspect foarte bine construit al romanului este reprezentat de personaje și de modul în care autorul le disecă trăirile și sentimentele. Toru este deeply broken de experiența din facultate, iar felul în care ni se deschide pur și simplu calea spre rădăcina suferinței lui m-a făcut să-mi placă romanul ăsta. E, până la urmă, un soi de confesiune post-tragedie, pe care Toru o scrie ca să înțeleagă mai bine ce i s-a întâmplat și, cumva, ca să treacă peste. Și mie mi s-a părut, inițial, că finalul a cam rămas în coadă de pește, dar apoi am realizat că Murakami l-a lăsat intenționat deschis ca să sugereze cumva că Toru rămâne captiv în cercul ăsta vicios al amintirii și că încercarea de a se confesa pentru a scăpa de durere a eșuat. Nu mi-au plăcut, însă, scenele sexuale, care mi s-au părut insuficient dezvoltate și, cumva, descrise pudic. Întotdeauna am fost de părere că, dacă vrei să pui în roman astfel de scene, ori le prezinți cu toată sinceritatea până la capăt, ori le lași deoparte. În rest, pentru mine, cartea asta rămâne unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit.
    Scuze că m-am lungit așa, dar, nu știu, citind prezentarea ta, am simțit nevoia să-ți arăt ce am văzut eu bun în cartea asta.

    Apreciază

  3. Auzisem foarte multe despre cartea asta …insa a având in vedere faptul ca nu e prea grozava e totuși bine..aducă nu ma voi apuca de ea:D

    Apreciază

  4. Cartea aceasta era pe wishlist-ul meu. Citind, insa, recenzia ta si a catorva alte persoane, mi-am dat seama ca nu merita sa fie acolo.
    Multumesc pentru recenzie: Mi-ai deschis ochii, intr-un fel :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: