Arhive lunare: Noiembrie 2015

De ce majoritatea cărților din 2015 au fost mediocre

Nu aș putea să-m răspund cu precizie la întrebare dar după ce am terminat de citit Pădurea Norvegiană am realizat ceva:

Cărițile „neserioase” pe care le citeam înainte aveau totuși ceva care mă făceau să le citesc în continuare și anume ACȚIUNE.

Cu alte cuvinte, nu știu de ce am dat numai peste cărți ce nu au fost așa de grozave dar acum cred că pot spune exact ce le-a lipsit.

Untitled

Am mai folosit odată imaginea asta dar nu s-au modificat prea multe lucruri. Voi vorbi în principiu despre cărțile cărora le-am dat 3 stele în acest an… De exemplu, cărților lui John Green le lipsește substanța, într-un mare fel. Nu sunt nici originale și chiar dacă sunt funny și ușor de citit, sunt extrem de inutile. Fetei din tren i-a lipsit din nou originalitatea. La fel pentru Bonjour Tristesse.

Ca și conținut, Pădurea Norvegiană e clar o lectură mai importantă decât volumul x din seria cu vampiri y dar ca și plăcere, trăire, suspans și poveste, îi este superioară. Eu nu vreau cărți de genul acesta cât cărți cum sunt cele scrise de Murakami care să aibă chestiile de mai sus, pe care eu personal le vreau de la o carte. Îmi tot pun întrebarea asta de când m-am apucat serios de citit, cum pot defini ce vreau să găsesc într-o carte. Acum am o viziune mai clară.

Dacă aveți vreo recomandare de carte „serioasă”, de orice gen, care să fie și filosofică, să aibă și o poveste captivantă (cum sunt cărțile Cristinei Nemerovschi sau Cutia cu fantome) vă rog lăsați-mi titlul într-un comentariu. Problema nu e că vreau să mă limitez la chestii ușor de citit, scrise pentru adolescenți, cât vreau să regăsesc lucrurile din acel gen de lectură în ceva la un nivel mai înalt, căci altfel efectiv mă plictisesc. Consider că orice subiect sau temă pot fi interesante atâta timp cât totul este asamblat frumos în cadrul unui eveniment și nu e lăsat să plutească prin mintea unui personaj, mi se pare că treaba asta nu are sens. Măcar personajul respectiv să fie interesant, să aibă ceva special iar nu să fie un alt bărbat dezgustat de societate care o critică… ASTA nu e deloc original și mă dezgustă și pe mine. Cred că sunt puțin revoltată încă legat de Pădurea Norvegiană. Deci, recomandări?

 P.S. Pe scurt, consider că valoarea unei cărți se măsoară în trăirile pe care te face să le ai și eu caut ceva care să mă poată trece prin cât mai multe stări, cu lucruri la care să mă pot raporta.

Categorii: cărți | 10 comentarii

Pădurea Norvegiană, recenzie

12219506_491606854333054_3514550774845510104_n

Chiar am vrut să fiu impresionată de cartea asta dar nu s-a întâmplat.
Murakami este foarte lucid, clar și explicit sau cel puțin așa s-a întâmplat în cazul personajului principal din această carte, prin a cărui perspectivă ne este prezentată lumea. El își aduce aminte de anii de facultate și relațiile pe care le-a construit cu diferite persoane.
În primul rând, acțiunea are în principiu loc la Tokyo iar Toru Watanabe este un om în aparență simplu, pasionat de cărți și cultură, care studiază teatrul. Cel mai bun prieten al său s-a sinucis iar Watanabe decide să se plimbe de câteva ori cu prietena lui, Naoko, prin oraș… Cei doi ajung bineînțeles să se îndrăgostească, fiind uniți de dragostea pentru prietenul răposat, Kizuki.
Problema e că Naoko are anumite tulburări mintale și se duce într-un sanatoriu aflat în munți pentru o perioadă, timp în care Watanabe cunoaște o altă fată – pe Midori.
În perioada când sunt despărțiți, Watanabe se împrietenește cu diferiți băieți din cămin, face sex cu necunoscute, bea și citește. Mai apare și Reiko în peisaj, colega de cameră a lui Naoko din sanatoriu. Cum a spus și Irina Stoica (datorită căreia am pus mâna pe cartea asta), Murakami se concentrează mai mult pe momente și personaje decât pe acțiunea propriu-zisă. Ce se întâmplă cu cele două fete din viața protagonistului? Rămâne să aflați voi.

M-a impresionat și mi-a plăcut foarte mult partea din povestea de viață a lui Reiko când aceasta era profesoara de pian a unei adolescente sclipitoare (în care m-am regăsit puțin, într-un mod diferit). Cartea fusese destul de cenzurată și light până atunci, nu mă așteptam la ceva prea crazy din partea autorului dar recunosc că mi-a atins punctul sensibil și m-am bucurat la maxim de cele câteva pagini – ba chiar m-a ținut și în suspans acel capitol lung de 100 de pagini, dorind să aflu ce s-a întâmplat în continuare între Reiko și puștoaică.
Din păcate, cam acela a fost singurul moment care mi-a oferit vreun tip de trăire și pot spune că am înțeles lucrurile foarte bine, am rezonat cu multe replici sau mentalități ale personajelor dar pur și simplu cred că are de-a face mai mult cu faptul că eu mereu caut acțiune care să susțină un anumit sistem de gândire și mi se pare aiurea dacă e doar teorie și mai puțină practică. Sunt multe lucruri care s-au întâmplat dar povestea e lineară și are un final previzibil; totul se petrece în mintea lui Watanabe, un personaj destul de nefericit și negativist, din punctul meu de vedere – deloc simpatic. Chiar dacă stilul autorului este direct și uneori vulgar, lucruri care mă atrag, acest roman mi s-a părut șters și în niciun caz o capodoperă, așa cum mă așteptam. Pe alocuri a fost chiar plictisitor așa că nu știu când și dacă voi mai pune mâna și pe altceva scris de Murakami.

3

Categorii: cărți | Etichete: | 4 comentarii

Film vs. Carte – Mockingjay Part II

Tocmai am venit de la film și sunt puțin dezamăgită. Chiar dacă am avut eu o stare mai proastă pe durata acestuia, tot sunt convinsă că unele scene erau cu adevărat plictisitoare și te făceau să adormi. Primul m-a ținut în priză însă acesta nu a reușit să o facă.

Mi-a plăcut foarte mult scena cu mutanții din tuneluri, m-am speriat și m-am trezit puțin. La fel s-a întâmplat și la partea cu bombele, întrucât nu-mi mai aminteam exact ce s-a întâmplat în carte. Mi-a plăcut foarte mult reîntoarcerea lui Katniss în Districtul 12 și dialogul ei cu pisica… Ador actrița ce a fost aleasă să o joace pe Prim. Eu una voi fi mereu team Gale dar actorul ales pentru Peeta mi s-a părut în continuare cel puțin indezirabil. Și președintele Snow mi se pare mai simpatic decât el, just saying.

Cam astea sunt singurele părți care mi-au plăcut, nu am reușit să redescopăr trăirile puternice din prima parte. Jennifer mi se pare în continuare foarte potrivită pentru a o juca pe Katniss însă aș da vina pe producători de data aceasta, care au tăiat multe scene importante din film.

Partea cu lava neagră or whatever that was mi s-a părut din nou interesantă. Încep să cred că e mai ok să te uiți la filme cu plictiseală decât să încerci să te menții ancorat în poveste – așa îți rămân în memorie doar părțile cu adevărat spectaculoase și originale. Slăbuț dar totuși, Hunger Games. Deși finalul nu mi-a plăcut nici în carte, ultimele replici ale lui Katniss mi s-au părut foarte mișto. Cărțile sunt mai bune de această dată.

Categorii: cărți | Etichete: | 2 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: