Cristina Boncea

Nu știu dar nu cred că John Green va primi vreodată mai mult de trei stele pentru o carte de la mine. Trebuie să recunosc că asta m-a ținut rău de tot în priză și am citit încontinuu la ea, de curiozitate dar și fiindcă e foarte catchy.
Povestea îl urmărește pe Miles, un tip de 17 ani care vine la liceu în Alabama și se împrietenește cu colegul său de cameră – Colonelul, cu un tip pe nume Takumi și, cel mai important, cu Alaska, de care se îndrăgostește. Cartea e împărțită în două părți: ÎNAINTE și DUPĂ. Ar fi un spoiler dacă aș explica ce înseamnă asta.
Cartea se vrea a fi filosofică, Miles fiind în căutarea iluminării însă lăsându-mi un gust foarte amar la sfârșit, cu eseul lui pentru ora de religie…
Întrebarea fundamentală este cum se iese din labirintul durerii iar el găsește un răspuns destul de ok pentru asta (=nu ieșim) însă super prost exprimat, după părerea mea.
Alaska e o tipă groaznică. Nu mi-a plăcut. Era depresivă tot timpul și nu dorea să lase pe nimeni să-i afle secretele. Cei trei tipi se găsesc în situația de a încerca să afle ce gândea ea, însă nu reușesc, bineînțeles.
Mai apare și personajul Larei (care e româncă), prietena lui Miles pentru scurt timp însă existența ei mi s-a părut inutilă.
Per-total, a fost descrisă viața din campus, într-un mod super interactiv, amuzant chiar căci grupul lor de prieteni se ocupa în mod special cu farsele. Profesorii (=Bătrânul, profesorul de religie) și Vulturul (supraveghetorul) au fost personaje foarte simpatice. Mi-a plăcut enorm spațiul în care s-a desfășurat acțiunea însă acțiunea în sine, nu. De asta i-am dat trei stele.
Mai rămâne și misterul Alaskăi, care aduce multe teme în discuție însă nu știu ce să zic despre el. Miles, la fel ca autorul cărții, are o obsesie pentru memorarea ultimelor cuvinte a oamenilor importanți din istorie… Asta e o chestie interesantă; temele generale sunt: moartea și viața după moarte, durerea și Necunoscutul.
A fost o carte ok, din a cărei lume mi-e foarte greu să ies acum fiindcă e o lume în care chiar mi-ar plăcea să trăiesc.
O recomand celor caută o poveste bună, o carte medie ca nivel de dificultate, care vor să pătrundă în „lumea adolescenților”, cu toate problemele și întrebările pe care le presupune.
N-o să înțeleg niciodată de ce sunt romantizați oamenii precum Alaska, în mod evident aflați în dezechilibru mintal, și de ce se presupune că ei sunt centrul universului, spre care restul oamenilor se îndreaptă orbește. Singurul lucru cool la ea ar putea fi farsele… Până și Miles și ceilalți doi tipi recunosc că de cele mai multe ori o urăsc, pentru tot ce a reprezentat ea, pentru toanele ei și așa mai departe. Totuși, de ce trebuie să fie așa afectați de existența ei? Cu toate că la final, din aceasta nu se alege decât o concluzie utilă pentru restul vieții lui Miles, personajul principal (prin ochii căruia vedem acțiunea). Da, asta a fost cu adevărat interesant. Dar cartea este mediocră. Aș putea vorbi despre ea încontinuu. Că ar fi putut avea patru stele dacă eseul lui Miles n-ar fi fost așa de aiurea, dacă… – ceea ce mi-a plăcut în schimb, a fost realismul. Chestia pe care o caut eu în orice carte. Realismul, adevărul, logica. Chestiile astea nu-i lipsesc niciodată lui Green, chiar dacă personajele lui sunt asemănătoare ca și tipologie. Îmi place John Green. Aștept să mă uimească, pentru că știu că poate. Sunt oarecum traumatizată. Citiți cartea asta.