Sînt o babă comunistă, recenzie

Rating-ul ar fi 3.5.

Povestea a fost destul de cutremurătoare pentru mine dar sunt sigură că oamenii care au trăit o mare parte din viață pe timpul comunismului ar citi și ar spune doar „mda, așa era pe atunci”. Pentru ei nu ar fi ceva nou, nu ar fi un șoc. Abia aștept să vizionez și filmul.
Povestea este a Emiliei, din perspectiva ei de „babă comunistă”. Ea își aduce aminte de întreaga ei viață petrecută într-o mare parte pe vremea comunismului și încearcă să realizeze de ce aceste amintiri îi tot revin și de ce se gândește cu nostalgie la ele, ca și când pe atunci ar fi fost într-adevăr mai bine. Aceste flashback-uri îi sunt declanșate de fiica sa, Alice, care o încurajează să voteze cu liberalii la alegeri. La început, Emilia este convinsă că nu ar face asta niciodată, că este complet împotriva ideologiilor conform cărora statul fură instituțiile publice și le privatizează. Dar apoi…
Ne este arătată copilăria ei la țară și dorința arzătoare de a fugi de acolo, de a locui la oraș. Reușește acest lucru fugind de acasă la vârsta de 16 ani. Se angajează la o fabrică în timp ce locuiește cu unchiul și cu mătușa ei. Apoi, se mută pe cont propriu la un cămin și mai apoi într-o garsonieră. Se căsătorește, o face pe Alice și se mută într-un apartament unde rămâne pentru restul vieții. Cele mai profunde amintiri reprezintă munca ei din fabrica de metale, împreună cu colegii și șeful. Emilia enumeră de multe ori motivele pentru care comunismul a fost un lucru bun pentru ea: mâncare din belșug, fără să trebuiască să stea la cozi interminabile, faptul că a fost membru de partid, valoarea banilor și faptul că își permitea orice – deși recunoaște că pe vremea aia, nimeni nu-și dorea prea multe. Revoluția o prinde la o întâlnire de partid, decupând material pentru lozinci și pancarte.
Toată lumea din jurul ei, începând cu Alice și continuând cu sora sa, Sanda, împreună cu o fostă colegă de muncă – toți îi spun că se înșală, că nu a fost deloc așa de fericită pe cât vrea să-și aducă aminte în vremea comunismului. Durerea provine de la minciuna în care trăiește, dezorganizarea inevitabilă care este foarte des întâlnită și în zilele noastre la generațiile mai vechi. Sunt conștientă că trebuie să fie inimaginabil de greu să treci printr-o schimbare așa de mare și să rămâi sănătos la minte, să se poți readapta societății democratice din zilele noastre. Emilia vede toate aceste schimbări însă le analizează după un mod care favorizează în continuare regimul comunist; nu poate trece de neajunsurile pe care le are după Revoluție și încearcă mereu să reînvie ce a fost o dată, plănuind chiar să refacă fabrica la care a lucrat atâta timp, chiar cu aceiași foști colegi. Cartea este o istorie vie pe care în mare parte o cunoșteam… Poveștile despre Ceaușescu și soția sa m-au amuzant teribil, dar întregul fenomen de a face „haz de necaz” nu poate ascunde ororile trăite de mulți alți oameni, care nu au avut norocul Emiliei. Ea, precum mulți alți „comuniști” din zilele noastre, nu pot vedea mai departe de propria persoană când vine vorba de daunele aduse de acest regim. Până și termenul de comunism și-a schimbat însemnătatea însă, pentru un anumit motiv, Emilia continuă să spere.
Nu pot spune decât că mă bucur enorm de faptul că eu nu sunt nevoită să-mi compar două vieți complet diferite, să încerc să le leg între ele și să cred că trebuie să o aleg pe cea mai bună, să încerc să trăiesc în continuare în trecut. Mă bucur că nu trebuie să fac această alegere și totuși îmi pare rău pentru toți oamenii care împărtășesc sentimentele Emiliei. Totul a fost foarte realist iar această carte nu a făcut altceva decât să-mi deschidă și mai mult ochii la istoria poporului român, cu traumele sale în multiple planuri. O recomand absolut tuturor! Trebuie citită! Istoria trebuie cunoscută, căci ea e cea care a format această țară și ne împiedică, trebuie să ne împiedice, din a mai repeta aceleași greșeli… fie ele de guvernare sau erori logice, caracteristice oamenilor de rând.