Cristina Boncea

Cred că asta e cea mai grea de scris recenzie pe care am scris-o vreodată, 1984 fiind o carte extraordinar de specială și SINGURA DE PÂNĂ ACUM pe care am simțit dorința de a o fi scris cu mâna mea. E o carte cu o poveste îngrozitoare, incredibil de asemănătoare cu cea a Lenei Constante din cartea ei, „Evadare tăcută”. Și seamănă oarecum și cu Procesul. Menționez că am citit versiunea în limba engleză.

Personajul principal și prin prisma căruia este văzută acțiunea este Winston Smith, care trăiește într-o lume distopică unde Oceania este sub controlul „The Party”, un singur partid cu idei totalitariste, mincinoase și tot ce e mai rău pe lume. Mult mai mult decât comunismul, scopurile sale fiind diferite și foarte bine explicate în carte (de fapt, în cartea lui Goldstein). Nu vreau să intru în prea multe detalii politice sau de funcționare a acestui unic partid, unde nici măcar nu există legi scrise dar totuși există un lucru numit Thought Police, iar oamenii sunt pedepsiți pentru simplu fapt de a avea un gând greșit cu privire la Big Brother și doctrinele Ingsoc. Trecutul nu există, el este alterat iar acesta este și jobul personajului principal, pentru a reveni la subiect – el trebuie să rescrie articole din ziarele vechi, pentru a dovedi că prezentul este egal cu viitorul (de exemplu, dacă Oceania este în prezent în război cu Asia de Est, niciodată nu a fost în război cu Eurasia). Cartea este structurată pe trei părți iar în prima parte, este prezentată viața de rutină a lui Winston, jobul său și activitățile desfășurate în afara acestuia. Una dintre aceste activități este complotarea împreună cu o colegă de serviciu, Julia – dar nu, povestea de dragoste dintre ei nu e ceva relevant pentru carte, căci dragostea în forma ei cea mai pură nu mai există cu adevărat, la fel cum niciun sentiment real nu mai există sub conducerea lui Big Brother. Partea a doua este dedicată mai mult legăturii dintre ei iar apoi povestea are o întorsătură tragică.

Există multe antiteze în roman dar acest proces este cunoscut sub numele de „doublethink”. Tot ce spune The Party este singura realitate căci, după cum explică O’Brien, realitatea este doar în mințile oamenilor iar dacă toți oamenii sunt forțați să vadă același lucru, atunci aceasta este realitatea. O’Brien este singurul personaj în care Winston are încredere și cu care își dorește în secret să comploteze împotriva conducerii și regulilor sale ilogice. Exemplul „2+2=5” este deseori folosit pentru a arăta cât de suprem este controlul asupra oamenilor, faptul că aceștia cred orice vrea The Party ca ei să creadă. Există o așa zisă grupare ascunsă numită The Brotherhood care îi înmânează cartea lui Goldstein, lui Winston; O’Brien este persoana de contact iar Winston o implică și pe Julia. Cei doi se ascund într-un magazin de vechituri și se întâlnesc acolo în secret, de mai multe ori.

După cum spuneam, multe lucruri din această carte se potrivesc cu România comunistă descrisă de Lena Constante în cartea sa, și oricum, în introducerea cărții scrie că George Orwell s-a inspirat din comunismul rusesc și alte surse istorice reale însă, în orice caz, totul a fost dus la o foarte mare extremă, în care guvernul impropriu-zis știe fiecare gând al cetățenilor.

Tot ce pot spune despre final e că e unul la care mă așteptam, nici nu ar fi putut fi alt final decât acesta… Winston ajunge ca oamenii pe care i-a văzut o dată, înainte ca aceștia să fie uciși în mod public de The Party; le reface probabil ruta cu exactitate iar The Party dovedește încă o dată că e o forță invincibilă.

Opinia mea este că deși seamănă mult cu realitatea din trecutul țării noastre și al lumii, în general, nu cred că vom ajunge vreodată (din nou!) în această situație. Nu știu despre Anglia în anul 1984 dar sper că acesta este un sistem de care am scăpat pe veci.

Cartea îmi rămâne foarte dragă pentru partea a III-a, unde descrierile sunt foarte teribile, exacte, perfecte și realiste. Îmi place că Orwell a evitat de multe ori să descrie foarte amănunțit anumite situații în care alte personaje sunt puse, a tratat lucrurile oribile cu o oarecare ignoranță dar doar pentru că bănuiesc că ar fi fost prea multă… durere în carte. Când a fost vorba de Winston însă, Orwell nu a evitat nimic. Vreau să-i citesc și celelalte cărți, mai ales cele non-fictive. Recomand cartea asta tuturor celor interesați de doctrine, războaie și de ce nu, istorie.