Eu, România și Cristina Nemerovschi

Cred că încă de când am citit Sânge Satanic, acum câțiva ani, m-am tot gândit să scriu acest articol. Chiar și acum, mă opresc din lecturarea cărții „Ce facem cu România?”, penultima carte publicată de Cristina Nemerovschi, pentru a cugeta din nou și a-mi pune în ordine gândurile și ideile cu privire la această autoare. Bineînțeles că mi-am dat seama că romanul de debut nu este ca orice altă carte și cred că, mai mult sau mai puțin, am considerat-o autoarea mea preferată din literatura românească. Și recunosc, asta poate pentru că nu prea am citit multă literatură românească, dar asta s-a schimbat tot datorită Cristinei Nemerovschi cât și editurii Herg Benet.

Autoarea a publicat șapte cărți până acum și acum sunt în curs de citire a ultimilor două. A scris o trilogie și două cărți individuale. Urmează să publice o nouă carte în curând, despre care nu știu nimic. Nu asta e ideea. Ideea este că aceste romane sunt foarte ușor de parcurs dar atunci când le-am terminat, efectul lor asupra mea a rezistat în timp. De fiecare dată când citesc o nouă carte publicată de Cristina Nemerovschi, mă gândesc la toate celelalte cărți pe care le-am citit și încerc, pentru a mia oară să-mi formulez o opinie, o idee, o definiție a ceea ce înseamnă acestea pentru mine. Cred că a venit momentul, chiar acum, în timp ce citeam singura carte non-fictivă publicată până acum, o carte în care autoarea răspunde la întrebările fanilor, lămurind câteva lucruri de care eram și eu, personal, foarte curioasă. Deși am ajuns doar la jumătatea acestei cărți non-fictive, am aflat în mare parte tot ce voiam să aflu. Și acum vine momentul pe care îl așteptam de atâta timp, explicația mea pentru mine însămi, în primul rând.

Fenomenul Cristina Nemerovschi, cel puțin pentru mine, a avut și încă are un impact foarte puternic asupra felului cum văd, în primul rând viața în România dar și modul în care aș vrea să îmi trăiesc viața. Personajele ei sunt conturate în jurul aceleiași idei: libertatea; imediat după, vine ura împotriva prostiei și ipocriziei. Personajele au aceste idei atât de bine fixate în cap, încât mi-au dat de gândit, au trezit și în mine un fel de revoltă, nu asupra oamenilor din jur ci împotriva propriei persoane. De foarte multe ori m-am regăsit în personajele cărților, dar (și aici vine surpriza), în cele „negative”. În cele de care se făcea mișto. În oamenii cei ipocriți. Niciodată nu m-am simțit ofensată, dar un oarecare sentiment de nedumerire tot exista. Lupta mea interioară se dădea mereu între aceste două gânduri: eu ALEG (deci sunt liberă, din propria mea conștiință nestingherită) să fiu IPOCRITĂ. Aleg să fac lucruri mainstream, aleg să renunț la a lupta împotriva ideilor altor oameni, aleg să nu-mi bat capul cu ce fac sau ce spun alți oameni și totuși, îmi petrec weekendurile uitându-mă la reality show-urile de pe Kanal D sau Național TV sau să-mi placă o anumită mondenitate care e privită cu ochi răi de taximetriști sau să îl am pe Salam în playlist sau să ascult muzică pop, chiar și din cea comercială, etc. Pe de altă parte, mă regăsesc și în miserupismul lui Vicky sau în misoginismul lui M. față de cele care își spun „feministe”, mă regăsesc în lucrurile pe care le fac personajele, în locurile din centrul vechi pe care le frecventează, în filosofiile lor cu privire la iubire sau ce înseamnă fericirea cu adevărat. Singura diferență e că eu nu-i urăsc pe ipocriți sau pe proști, tocmai pentru exemplul dat anterior, că, aparent, conform romanelor Cristinei Nemerovschi, eu le imit comportamentul. Și o fac cu propria mea libertate de decizie, 100% asumat, cu propriile mele motive raționale, pe care le conștientizez. Însă fac toate lucrurile pentru care M. m-ar blama. Lucru pe care-l urăsc. Știu că cele enumerate mai sus sunt doar niște exemple, dar mai știu și faptul că datorită lor aș putea fi considerată unul din acei oameni care trăiesc degeaba, care nu lasă nimic urmă. Nu înțeleg de ce un show tv caracterizează un om sau principiile sale în viață. Și poate nu m-aș gândi așa de des la asta dacă nu ar apărea constat în aceste romane pe care le citesc cu atâta bucurie și sete. Oare nu este și asta un fel de prejudecată?

Eu nu blamez pe nimeni, poate înafară de mine. Cristina Nemeroschi este o inspirație pentru mine pentru că, după cum se vede, mă face să-mi pun întrebări la care poate înainte nici nu m-aș fi gândit. Este o inspirație pentru că publică romane într-un timp record, continuă să scrie pentru oamenii din România care vor să primească ceva mai mult, un produs de calitate în această țară care este considerată o mizerie. Nici cu asta nu sunt de acord, chiar dacă aș putea fi prea tânără să-mi dau cu părerea. Eu nu vreau să plec din țară. Și dacă plec, vreau să mă întorc. Vreau să trăiesc aici totul restul vieții mele, pentru simplul motiv că regulile chiar sunt făcute pentru a fi încălcate. Pentru că deși există atâtea nedreptăți, libertatea de acțiune mi se pare imensă și mai puțin controlată decât în alte țări. Nu am trăit în alte țări, nu pot face această comparație și totuși; cine sunt eu să spun cum ar trebui să fie normal? Aici m-am născut. Sunt lucruri pe care le accept, cum ar fi statul la coadă la poștă. Le accept cu plăcere și mă bucur că aparțin unui loc. Oameni ipocriți sunt peste tot, dar la fel și oameni intelectuali superiori. Nu pot vorbi pentru întreaga țară, dar, revenind la subiectul literatură (pentru că acesta este, în primul rând, un blog cu și despre cărți și nu aș vrea să deviez de la subiect), cărțile Cristinei Nemerovschi rămân un must-read pentru orice cetățean.

Nu aș vrea să pară că am ceva negativ de spus la adresa autoarei. Nu cunosc un act de mai mare altruism sau ajutor decât aceste cărți, adus acestei țări. Nici măcar mărirea pensiilor cu 100 de lei nu cred că ar putea face un bine mai mare decât publicarea cărților Cristinei Nemerovschi și principiile pe care este bazată editura Herg Benet în general. Nu am fost niciodată o naționalistă și totuși, citind despre România pentru prima oară în Sânge Satanic (și apoi în restul cărților), nu am mai putut să rămân la fel de indiferentă.

Acestea sunt principalele subiecte despre care vreau să discut: România și natura personajelor Nemerovschiniene (sună ca un comentariu la Limba și Literatura Română iar asta îmi place foarte mult; sper ca pruncii sau măcar nepoții mei să studieze aceste romane la școală). Am aproape 17 ani. Am citit Sânge Satanic când aveam 14 iar restul cărților, bineînțeles, tot în acest interval de trei ani. Cu toate că în toate cele șapte romane există urme de umor (mai ales în „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes„), temele sunt totuși serioase, și aici nu mă refer la condiția omului în fața morții, așa cum ne învață la școală (sau asta era doar la poezie?). Tot ce este scris în aceste cărți este realitatea pură și nu aș spune asta dar nu aș ști din proprie experiență. Mă refer la activitățile de zi cu zi ale adolescenților, să spunem așa, chiar dacă mare parte dintre personaje sunt majore – activitățile sunt asemănătoare. „Ani cu alcool și sex” nu este doar titlul celui de-al doilea roman din trilogia Sânge Satanic. Cred că acesta este motivul principal pentru care cărțile Cristinei Nemerovschi prind așa de bine la public. Eu cel puțin, nu eram obișnuită să citesc un roman scris atât de „pe față”. Autoarea însă, nu ezită înainte de a arunca două fraze la care te poți gândi și câteva zile la rândul până să înțelegi ce e cu ele și ce vor de fapt să spună. Atât de puternic a fost impactul cărților asupra mea, și sunt convinsă că și asupra multor altor cititori.

Deși există critici aduse cărților, cred că putem fi toți de acord cu un lucru și anume, cu tot cu umorul lor negru, sarcasmul, cinismul, și uneori violența lor, ele rezumă destul de bine viața în România. Cum nu am încă o idee perfect formată cu privire la patria-mamă, mă voi rezuma la a spune doar atât: cât mai mulți oameni ar trebui să caște bine ochii, nu neapărat la aceste șapte cărți publicate până acum, ci la mesajul lor, la filosofia lor de bază care, nu că ar putea readuce România pe linia de plutire, căci nu la asta mă gândesc, ci ar putea înlesni enorm comunicarea dintre oameni. Ce îmi doresc eu nu sunt fețe mereu prietenoase, oameni complet lipsiți de critică, de prejudecăți – niciodată nu va exista vreo țară sau vreun grup prea mare de oameni, unde toți să poată trece peste aceste bariere auto-impuse. Îmi doresc doar ca oamenii să realizeze un singur lucru și anume că fiecare dintre noi este centrul universului, că doar prin propria persoană poți duce o viață împlinită. La fel ca sfârșitul trilogiei Sânge Satanic, adevărata fericire se poate manifesta prin iubire, atunci când cunoști fix acea persoană care este sufletul tău pereche. Dar nu poți face asta când nici măcar nu ești conștient de propria importanță. Eu nu mai cred de mult în narcisism, ci doar în imposibilitatea trăirii unei vieți fericite atunci când nu realizezi că de fapt totul pornește de la tine și nu de la cei din jur. Eu cred că tocmai această gândire ar rezolva toate problemele dintre oameni și automat, și din România.

Revenind din nou la așa-zisa mea relație cu autoarea Cristina Nemerovschi. Cărțile sale sunt cele care mă aduc mereu cu picioarele pe pământ, care îmi reamintesc că trebuie să mă țin tare, să nu mă pierd, orice-ar fi, să-mi amintesc această mică filosofie care schimbă totul. Mă ajută să revin mereu și mereu la introspecție, să caut răspunsurile înăuntrul meu, unde se află toate, să caut oameni care la fel ca mine, caută răspunsuri, și să-i țin aproape pe acești oameni, no matter what. Aceste cărți reprezintă pentru mine ceva la nivel mult mai mult decât emoțional. Nu cred că exagerez dacă spun că îți pot schimba viața.

Poate că M. nu trebuie luat drept exemplu mot a mot, ideile sunt se pot plia pe oameni cu diferite hobby-uri, cu diferite genuri preferate de muzică, cu un alt gen de viață, o altă personalitate. Ideea principală rămâne valabilă pentru toți. Hedonismul e cheia, cred că așa se poate spune pe scurt.

Fiecare carte chiar e o nouă aventură. Romanele fiind așa de captivante, nici nu-ți dai seama când ai terminat de citit dar informația tot rămâne la tine, pe perioadă lungă. Bineînțeles că mi-aș dori ca oamenii să nu mai fie așa de discriminanți când vine vorba de diferențele dintre oameni dar eu, poate dintr-o naivitate copilărească, cumva, sunt sigură că așa va fi. Că vechile generații se vor stinge, lăsând în urmă generațiile pregătite să accepte toate aceste lucruri. Nu știu cât va dura, dar în viitorul apropiat, lucrurile se vor schimba în bine. Pentru că despre asta e vorba. Nu despre economie sau politică, ci despre principiile de viață ale oamenilor, ale românilor în acest caz. Deci, cel mai important lucru este ca generația mea, generația anilor ’90 și generația anilor ’80 să înțeleagă aceste lucruri, transmise de cărțile Cristinei Nemerovschi.

Deși sunt adolescenți care citesc, chiar foarte mulți, poate mai mulți decât adulți, pentru anumite motive decid să ignore acest tip de cărți. Așa că misiunea mea, auto-impusă, este să fac tot posibilul ca măcar persoanele apropiate mie ca vârstă să citească aceste cărți și să aibă aceleași revelații. Chiar dacă ești înclinat spre rebeliune, spre a nu te pune de acord cu „părinții tăi comunști”, tot ai nevoie de o ghidare. Această ghidare am găsit-o în Cristina Nemerovschi. Sunt convinsă că drumul literaturii moderne libere abia a început, că porțile abia au fost deschise în urmă cu câțiva ani. Sunt convinsă că totul va fi din ce în ce mai bine, că din ce în ce mai mulți oameni vor citi cărți care îi vor trezi la realitate. Vreau să ajut la înfăptuirea acestui lucru și la transmiterea acestui mesaj.

După cum spuneam, nu este vorba doar despre personajele acestor cărți, incredibil de realiste. Autoarea, fără a juca un rol, spune și crede în aceste lucruri cu tărie, în puterea proprie pe care o are fiecare, în libertate. Iar eu sunt de acord că libertatea este cel mai important lucru de care poți beneficia. Și cel mai tare, sunt de acord cu faptul că doar tu ți-o poți oferi.

Acum o să mă reîntorc la lecturarea romanului „Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi„, primă jumătate a căruia a inspirat acest post. Mulțumesc pentru atenție și vă invit să-mi lăsați părerile voastre în comentarii.