Harry Potter și Ordinul Phoenix, recenzie

Cartea asta mi-a plăcut cel mai mult de până acum și e prima în care are loc acțiune cu adevărat importantă. Cap-de-mort s-a întors iar Harry are din nou viziuni. Școala are un nou conducător și ministerul încă încearcă să ascundă totul dar ca de obicei, Dumbledore rezolvă situația.

Cartea a avut 860 de pagini și cu siguranță e cea mai lungă pe care am citit-o vreodată dar trebuie să recunosc că nu a fost deloc un chin să o citesc și de cele mai multe ori, chiar m-a captivat. Sunt multe lucruri care m-au întristat în legătură cu ea. Am ajuns să îmi placă foarte mult de Neville și să-l compătimesc, să-i ador pe gemenii Weasley și să realizez că Harry nu e deloc un erou, care primește totul de-a gata și că viața lui e pe atât de grea pe cât ar fi fost și firesc să fie, după toate lucrurile care i s-au întâmplat. Cartea are un final fericit dar Cap-de-mort s-a întors și bănuiesc că tot despre el o să fie vorba și în ultimele două volume. Sunt multe scene pe care abia aștept să le văd în film.

Lumea Harry Potter mi se pare în continuare lipsită de credibilitate (și asta nu datorită magiei ci a comportamentului personajelor) însă acum sunt mai curioasă ca niciodată ce urmează să se întâmple, deși am o vagă bănuială de happy-end. Cel mai mult aștept momentul Ron-Hermione.

M-a impresionat cât de mult s-au potrivit gândurile mele cu cele ale lui Harry în acest volum. Îmi dau acum seama că acțiunea nu este chiar așa de stufoasă și detaliile nu prea au schimbat lucrurile. Mă bucur că personajele principale se comportă conform vârstei lor acum.

Profesorul Plesneală îmi place foarte mult și aș vrea cât mai multe scene cu el. Cartea asta a fost plină de lucruri triste dar totuși încă râd foarte tare când îmi amintesc că Plesneală era poreclit Smiorcăitus. Cred că aceste momente triste și semne de compasiune m-au făcut să îmi placă. În orice caz, o să urmăresc filmul în curând.