De ce-mi plac romanele mystery…

M-am gândit să descriu unul dintre genurile mele de literatură preferate. Mystery cuprinde în general romanele polițiste precum cele scrise de Agatha Christie sau Rodica Ojog-Brașoveanu dar poate fi și asamblat împreună cu alte genuri într-un roman de ficțiune.

Voi numi câteva romane care cuprind acest gen, pe care le-am citit și mi-au plăcut iar mai apoi vă voi spune și de ce:

Suflete Damnate de Yrsa Sigurdardottir, 320 de pisici negre de Rodica Ojog-Brașoveanu, Moștenirea Ucigașă de Gareth P. Jones, Evanghelia după Satana și chiar și seria Jocurile Foamei. Misterul merge mână-n mână cu suspansul și uneori genul thriller, care este un intermediar între mystery și horror în opinia mea. În aceste cărți, nu e întotdeauna ușor să-ți dai seama ce se va întâmpla, situațiile au întorsături neașteptate și făptașul se află doar la finalul romanului, lăsându-l deseori pe cititor să lege detaliile împreună cu personajul principal pentru a rezolva misterul. Depinzând de iscusința autorului, uneori reușești să dezlegi misterul înainte de personajul principal iar alteori ești complet șocat când ajungi la ultima pagină. Acestea din urmă sunt preferatele mele și nu prea…

Aici intervine orgoliul. Cărțile mystery sunt foarte antrenante, te forțează să reții anumite detalii, te implică în acțiune și te fac să-ți pierzi cumpătul uneori când rezultatul nu e cel la care te așteptai. Mereu încerc să dezleg și eu misterele, la rândul meu. După cum spuneam, uneori e mai grea iar asta depinde de autor. Mă deranjează când cititorii află dinainte cine e criminalul și apoi trebuie să aștepte după personajul principal, eu cred că noi ar trebui să știm la fel de mult precum acesta. Când nu-mi pot da seama (cum mi s-a întâmplat în cazul romanului scris de Yrsa Sigurdardottir) pur și simplu mă enervez, reiau paginile, caut lucrurile care mi-au scăpat și totuși n-am reușit să-mi dau seama înaintea protagonistului. Când acesta spune „A-ha!” e ucigător, pentru că nu întotdeauna reușești să faci aceleași legături ca și el. Tocmai din acest motiv îmi place genul mystery… Cu greu te poate plictisi, și mai mult de atât, îți oferă o nouă perspectivă de a privi în jurul tău, la lucruri pe care înainte poate le considerai banale dar după un roman bun, privești detaliile cu mult mai multă suspiciune și devii un mic detectiv.

Voi ce părere aveți despre romanele polițiste? Ce alte genuri vă plac?

Anunțuri

4 gânduri despre „De ce-mi plac romanele mystery…

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: